Sărutul norocului

Vine și ziua în care îți dai seama că norocul te iubește. Unul îl are la căpătîi de la naștere, altul doar a auzit de el și îl cîntă pe la sărbatori (Ș-așa-mi vine cîteodată). Trăiesti, muncești din greu cu anii, speri să vină ziua în care sa spui am și eu noroc în viața asta. În zădar.
Cînd ajungi să simți că speranța se stinge ca un chibrit într-un tunel, norocul te găsește, în sfîrșit. Te alege dintre ceilalți, te privește drept în ochi și... se îndrăgostește de tine. Atunci viața începe să înfloreasca în toate culorile, că nu-ți vine a crede ochilor. Și abia atunci înțelegi că pînă acum ea era doar o scîrțîială jalnică de vioară în comparație cu simfonia divină în care trăiesti.

Încetul cu încetul te deprinzi cu ea, cu viața de norocos, și începi să te comporți ca un amant tînăr după ce a sedus o femeie coaptă. Îți pare că fără tine nu mai poate trai, că tu ești stapînul ei, că respiră doar cu tine. Vii la ea cînd vrei, pleci cînd îți vine, căci ea, oricum te așteaptă răbdătoare și cuminte cu privirea-i îndrăgostită. Te îmbrățisează, îți sărută palmele… iar tu, gemi mulțămit și privești lumea cu ochi de învingător:"Vedeeeeți cît de mult mă iubeeeeește!"

Pînă într-o zi, cînd vei pleca de la ea spre zori, cu același zîmbet de învingător și nu vei ști că sărutul ei patimaș înainte de plecare, a fost… ultimul.
Pentru tine.

IP location

Recunosc din start că nu prea mă pricep în informatică şi încă mă înec în beznele internetului, dar… asta nu e o un obstacol serios pentru curiozitatea mea de damă. Mai ales că… statutul meu de blogheriţă în pampers, mă obligă. Deci, cum aud ceva nou, scîrţîie fotoliul de sub buci de trei ori, scot limba afară şi iau poziţia de atac. Adică îl consult pe Dl Google. Într-un cuvînt, mă descurc cum pot :)

Nu demult am auzit o expresie magică "IP Location" şi m-am aprins pe loc: opaaa! poate să-mi prindă bine la gospodărie. Iaaaan să vedeeeeeem! În 1min. şi 32 sec. am înteles că site-ul cu programul în cauză poate să-mi fie extrem de util în cazul în care îmi pierd memoria şi nu mai ştiu unde se gaseşte casa mea, cu butonaşul violet al procesorului (bună justificare, nu-i aşa? ;)).

Cînd deschideţi site-ul acesta, în căsuţa ce apare între ochi e deja afişată adresa IP-lui vostru. Rămâne doar să apăsaţi pe OK. Asta am făcut-o şi eu. Mare mi-a fost dezamăgirea cînd am văzut că eu, femeie cum se cade şi aproape inteligentă, trăiesc în lumea reală ca un boschetar, fără acoperiş deasupra capului. Conform IP-lui meu, iese că de cîţiva anişori "mă cantuiesc" pe o platformă (bănuiesc că tare puturoasă) între două linii de cale ferată.

Vestea bună: nu puteţi să mă găsiţi uşor.
Vestea proastă: îmi este obijduitor totuşi.

Un amurg văratic...

Eu iar am fost acolo...

În amurgul roșietic
Cu iz dulce de nectar
Înflorește levănțica
În albasru bestial;)

Lîngă lacul singuratic
Tresărind ușor în valuri
Priveam lebedele albe
Legănîndu-se spre maluri.

Iar în apa apă vie-caldă
Taiată de lebădioare
Soarele se oglindea
Înainte de culcare...

Poate fi arestat un blogger?

Poate. Tare uşor şi nici motiv mare nu trebuie pentru asta. Depinde, bineînţeles, de ţara unde te afli, limba în care scrii şi mai ales de subiectele tratate.

Dacă eram acum în China, mă numeam Li şi scriam cu ieroglife despre ţîţele de ieri, aveam să fiu aninată de cur pînă în seara zilei de ieri. Numai pentru articolul Sexul între domnii şi doamnele adevarate, era să fac 3 anişori de puşcărie, iar pentru Zodiacul meu fierbinte aveam să mă răcoresc tocmai 7 ani. Şi pentru că la racoare creierii mei lucrează mai bine, la ieşire aveam să mai public încă nişte zodiace (nu ştiu cît de fierbinţi) pentru paiangeni, gîndaci şi şobolani. Mă încearcă o suspiciune acum. Oare cel care a scris zodiacul chinezesc, nu se afla după gratii cumva? Bănuiesc că a stat exact 12 anişori. Trebuie să-l consult la acest subiect pe Domnul Google generos.

Dacă citiţi rîndurile acestea din USA, vă hliziţi sub musteţi şi sunteţi gata să-mi replicaţi: "Da eu, da eu îs pe pamintul făgăduinţei, aşa că "пешу как хачу" şi despre ce vreu, na". Apoi eu vă răspund doar cu o propoziţie "не смешите мои тапки" (traducerea: nu-mi faceţi caloşii să se cace de rîs). Trageţi o fugă aici şi fiţi atenţi la statisticile din rapoarte.

Vă las să vă faceţi propriile concluzii.

Să nu credeţi cumva că articolul dat e o formă de avertizare. Nu. Mesajul lui e chiar foarte pozitiv. Dacă s-a ajuns la arestarea bloggerilor în lume, înseamna că blogul devine o putere.

Mesajul controversat al ţîţelor ;)

Despre toţi italienii pe care i-am întîlnit pînă acum pot spune doar una: nebunia italienească e surprinzător de compatibilă cu cea moldovenească. Constatarea acesta îmi încălzeşte sufletul ca un ceai de mentă într-o zi ploioasă. Dacă m-ar întreba cineva: "Cu cine din europeni vrei să te băgăm în aceeaşi celulă de temniţă". Eu aş răspunde surprinsă: "Cum cu cine? Cu una testa di cazzo, bineînţeles! Ce întrebare, voyons?!
Într-un cuvînt, de cînd am descoperit naţia lui Berlusconi, viaţa mea a prins gust. Şi dacă nu-mi iau doza zilnică de "tiramisu", simt cum ma cotilesc în mlaştina sugătoare a rutinei.

Am un coleg italian la serviciu pe care îl numesc cu tandreţe "pastila mea antidepresivă". "Pastila" e la singular, dacă aţi remarcat. Pentru că dacă doza jurnalieră se măreşte, devin deja eu "pastila lui depresivă". Deci, glumim, aiurim, ne luăm reciproc peste picior. El ma ia în Ferrari, eu - în căruţă (fără majusculă şi fără amortizare). Pricepeţi-vă cine e hurducat mai tare;)) Dacă cineva din noi are slăbiciunea de a se supăra, celălăt face uz de dreptul său excluziv de a lansa un va fa’n culo. Deocamdată, nu s-a ajuns la aşa "îndrumări". Totul e înainte, cum s-ar spune. Rămînem optimişti şi pozitivi.

Azi dimineaţă, P. (pastila) îmi priveşte ţîţele şi-mi zice îngîndurat:
- Ce ochi frumoşi ai.
- Ca întotdeauna, răspund un pic surprinsă că "m-o băgat în seamă" mai dimineaţă decît mă aşteptam.
- Nu, zice, azi sunt mai proeminenţi. Pe cine ai pus de gînd să seduci?
- Care seducere P., nu ciripi aiurea. Eu îs femeie serioasă şi n-am de gînd să-mi schimb statutul.
- Oh, ce mesaj controversat afişezi: priviţi-mi gurguiele, admiraţi-le cît vreţi, dar băgaţi de seamă că eu statutul nu mi-l schimb pentru atîta fleac. He-he-he.
- Care gurguie, P.? Ai mîncat aseară spaghetti cu sos din ciuperci halucinante, breeee!
- Dacă avea să mănînc ciupeci, cred că-ţi spuneam acum că văd patru sau şase gurguie, dar eu văd doar două. Dar tare… îndrăzneţe. Începe să se hlizească şi pleacă.
După cuvîntul "îndrăzneţe" am simţit c-ar trebui totuşi să mă cercetez atent la oglindă. Şi m-am vazut. Mdea… gurguiele erau la locul lor şi ... îndrăzneţe. Ce naiba! Le-am atins cu vîrful degetelor, apoi am ridicat puloverul. Erau nasturii de la cămaşa mea albă cu două buzunărele, plasate drept pe ţîţe. Şi pentru că puloverul e un pic mulat, acestea ieşeau în evidenţă. Bun efect, ce să spun.

Numai că… nasturii sunt plasati un pic mai sus decît gurguiele naturale. Chiar dacă acestea ar fi fost de fecioară tot nu aveau cum să provoace de la o aşa înălţime.

Pe semne că P. n-a vazut demult piept dezgolit de femeie:) Mdea…

Povestea unui milionar

De fapt, nu e poveste. M-am gindit ca multi dintre voi (ca si mine ceva timp in urma) sunt curiosi sa afle cum un om simplu devine milionar. Asa ca va descriu procedura, ca sa stiti la ce sa va asteptati cind… intr-o zi descoperiti ca sunteti un fericit de milionar. Fericit? cred c-am exagerat nitel. Sa vedem.

Un nene frantuz, aflindu-se la Bruxelles pentru o conferinta internationala, si-a ratat la intoarcere trenul spre Paris. Ca sa-si scurteze timpul pina la urmatorul tren, a intrat intr-un press shop sa-si cumpere un ziar. Linga afisa Euromillions, lot de 180 milioane, a indeplinit fara graba 5 bilete =10 euro. A platit si dus a fost. Dus cu trenul, adica:)

Peste trei saptamini, in acelasi tren dar cu directie opusa citea alt ziar, mai proaspat:) A dat cu ochii de un articol care anunta ca lotul de 180 milioane, cel de citeva saptamiini in urma, a fost impartit frateste intre un francez, un portughez si un belgian. Cel din urma insa, inca nu si-a ridicat averea. Ultimele comentarii din articol se roiau in jurul unei singure intrebari: unde-i blegul de belgian? De ce nu-si ridica lotul? Mdea, si-a zis nenea frantuz, belgienii astea… Insa numarul 180 a inceput sa-i rascoleasca memoria, apoi l-a scuturat cu citiva volti in fotoliul confortabil al Thalys-lui. Pai si eu am cumparat citeva bilete de loterie cind ma aflam… in Belgia. Si-a scotocit poseta, a gasit cele 5 bilete si a inceput sa potriveasca numerele. Procedura a durat cam o ora, pentru ca de fiecare data cind lua un bilet in mina si incepea sa-l cerceteze cu atentie, portabilul de serviciu nu-l lasa in pace. A gasit in sfirsit un bilet cistigator si dupa calculele sale modeste urma sa puna mina pe 200.000 euro. Iupiiiiiii! A urlat omul multumit, cu banii acestea imi platesc creditul pe casa si ma linistesc pentru tot restul vietii.

A format imediat numarul serviciului clientela si a intrebat cind poate sa se prezinta ca sa-si ridice cele 200 de tone de euro. La auzul sumei doamna de la celalalt capat al firului, si-a dres vocea apoi i-a spus delicat ca… e vorba de alta suma, de fapt, si ca revine indata cu un apel. Apelul urmator l-a primit de la un psiholog care, dupa ce l-a prelucrat profesional, i-a anuntat in sfirsit vestea cea mare: cistigul lui era de 60 milioane de euro (el era "belgianul" cel bleg:)))).

Din clipa ceea s-a inceput paranoia in cel mai destructiv sens al cuvintului. Avea omul o idee obsesivo-maniacala: nu cumva sa piarda biletul pretios pina a ajunge la oficiul Euromillions. I-a schimbat ascunzisul de atitea ori ca se mira cum de nu l-a pierdut in cele din urma.

A simtit cu adevarat ca e milionar doar atunci cind intr-un salon de auto, si-a ales doua modele recente de mercedes si... inainte de iesire a incercat un Bentley. I-a placut atit de mult ca n-a mai ezitat sa-l cumpere. Atunci cind porti pantaloni de 10 euro si iti procuri o masina de 400.000 euro, te simti ca o zina cu bagheta magica.
Mdea…numai ca magia nu dureaza mult. Nu la nivel de cont bancar, nu, cu o dobinda de 8 mii de euro pe zi, e pacat sa te plingi. Treptat dar sigur vine epuizarea psihologica. Si aici parca va vad cum chicotiti sub nas: soacra o innebunit, care epuizare, breeee! Dati-mi macar 100.000 si ma vedeti epuizat la Pastele buburuzelor. Aga, cu 100.000 si eu nu m-as epuiza tare. Dara iaca citeva zeci de milioane…

Deci, fiti atenti, dupa euforie, paranoia si iar euforie vine pe neasteptate simtul culpabilitatii. Daca n-ati incercat niciodata simtul acesta, sunteti mai norocos decit un milionar, credeti-ma. Nenea frantuz milionar a inceput sa simta o culpabilitate infernala, adica de un million de ori mai ascutita decit doza pentru oricare din noi. Isi punea intrebari gen: de ce anume eu am cistigat atita banarit si nu vreun copil care visa sa-si cumpere o bicicleta? Cite milioane de sperante au fost cumparate cu 2 euro/biletul si am ajuns doar eu sa ma bucur de milioane? Oare n-am sa platesc pentru aceste milioane cu altceva mai scump ce nu poti cumpara cu bani?
Cind a inteles ca incepe sa-si iasa din minti sub povara intrebarilor retorice care ii impaiegeneau sufletul ca niste metastaze, frantuzul milionar s-a adresat unui psiholog de renume. Mai continuie si azi sa-l vada regulat.

Vreti sa deveniti milionar?

Deveniti mai intii un psiholog. De milioane.

Iaca aşa…

În sfîrşit mi-am dat seama cît de prefăcută pot fi. Fără ca să vreau, îmi modelez tonalitatea vocii în funcţie de interlocutor. La serviciu vocea-mi balansează între sever şi dulceag, cu socru mic se transforma brusc în mieunat, iar spre seara, cînd ajung să vorbesc cu buburuza mea de fată încep a chiţcăi ca şoricelul din Tom şi Jerry.
Mă bucur totuşi că numărul lor nu depăşeşte cifra trei. De fapt, naiba ştie cîte oi avea la număr? Că dacă s-ar găsi cineva să-mi înregistreze o zi întreagă fluctuaţiile vocii, parcă mă văd cum mă apuc să caut frenetic nişte cursuri de dicţie sau vreun "corector de voce". Interesant, oare există aşa meserie? Corector de voce. Te duci la medic şi chiţcăieşti cît poţi tu de duios: Domn’ doctor. Tare vreu să-mi transformaţi vocea de cumatră isterică în voce gravă de doamnă respectabilă. Să fie cam aşa ca la … staţi să mă gîndesc ca la cine vreu... o! ca la Olga Ciolacu. Aşa cum vorbeşte ea la televiziune, prin interviuri. Că acasă cine ştie, poate se odihneşte femeia în soprano. Mai în scurt, (şi aici pui mâinile în şolduri), fără alto nu plec din cabinet.

Iaca aşa, azi am la ce mă gîndi toata ziulica.

Izvarul de la Waterloo

Cînd mi-e pofta de o cană de izvar ca acasă, îmi caut opincile și mă pornesc la Waterloo ;)
Îmi găsesc refugiul într-un colț răcoros de restaurant, cu testamentul lui Napoleon deasupra șemineului și savureeeeez în voie fiecare înghitițură aromată de vin dulce.

Duminica asta a fost mai multa lume ca de obicei, astfel încît refugiul meu s-a transformat în loc public și gălăgios. S-a schimbat decorul de vizitatori, dar ambianța a rămas aceeași: o răcoare de cu iz de veșnicie, praf istoric peste drapeluri agățate de tavan și obiecte pe care le mai poți vedea doar în muzee. Ai impresia că te afli într-o lume...care nu știe de calculatoare, GPS-uri, telefoane mobile etc.
Postez cîteva fotografii ca să înțelegeți despre ce vorbesc:

Pe nenea în costum albastru nu l-am scăpat nici pentru o clipă din ochi. Și-a dat omul seama de lucrul acesta și mi-a făcut o surpriză. Mi-a dorit foarte elegant poftă bună cînd a trecut pe lînga masa mea. Atît de uimită am rămas că mai nu m-am înecat cu pătlăgica pe care o rugumam la moment.

Alte decoruri din refugiul meu: ferestruica cu sfeșnice si o bucățică de șemineu de pe tipurile lui Napoleon.

Iar în exterior Leul mai stă la locul său tot atît de măreț și grandios ca Bonaparte cîndva.

Și cerul, azi cerul a fost de un volum deosebit de impresionant.