Femeile ca anotimpurile

În dimineaţa asta senină, soacra mică se plimba sub un dangăt de clopot şi se gîndea că femeile sunt ca anotimpurile. Cele frumoase îţi aprind repede instinctele primare, îţi reînvie pofta de viaţă ca o primavară neaşteptată, te îmbată prin miresme de prospeţime şi-ţi tulbură complet minţile. Cele urîte, te dezgustă ca ploile reci de toamnă. Cu timpul însă devin ca un balsam pentru suflet, prin gînduri şi sentimente profunde care-ţi aduc pacea în suflet. Un fel de frumuseţe pe care n-o vezi, dar o simţi cu interiorul.
Păcat că nu e posibilă o intercalare de două anotimpuri: o zi de primavară, alta de toamnă, una cu cireşi înfloriţi, alta cu…ploi triste cu frunze reci…
Cred că natura s-a gindit de o mie de ori înainte de a alege ordinea anotimpurilor. Altfel, am înnebuni cu toţii de frumuseţi încîlcite în timp.

Complimentul cel mai...

Soacra mică a fost şi ea odată fată mare şi cel mai… ă-ă-ă-ă-ă-ă, cum să-i spun… "artistic" compliment l-a auzit anume în perioada ceea. Dar nu de la un flăcau, bărbat sau moş (aşa cum se cuvine), ci de la o fătucă. Povestesc.

Cînd eram studentă nebunatică, cu fluturi în cap şi vînt în plete, îmi făceam studiile în Franţa. Aveam o colegă bulgaroaică, Alexandra, cu care impărţeam un apartament micuţ dar cu gîndaci mari (despre sufletele lor chinuite voi povesti altă dată). Şi iată că într-o zi însorită ne vedem cu oaspeţi la uşa. O fătucă tinerică, frumuşică, proaspată, cu planuri mari de studii pentru următorul an academic. Mai mică cu cîţiva ani decît noi, dar cu ambiţii mai mari decît ale Alexandrei şi ale mele luate impreună şi înmulţite la şapte. Deci, era fătuca ceea o verisoară de-a colegei mele bulgaroaice. A stat la noi cîteva zile în care a reuşit sa mă cucerească prin farmecul ei de provincială nealterată, drăgălaşă tare şi sinceră pînă la perversitate.

Cu Alexandra mă înţelegeam în franceza, iar fetele vorbeau între ele în bulgară evident. Fătuca făcea încercări să vorbească şi ea cu mine în franceză, chiar insista să pălăvragesc fără încetare cu ea, mai ales că se pregătea pentru studii în franceză. Deci, pentru că timp aveam şi răbdare tot aveam destulă, pourquoi pas? Am tot vorbit cu viteza melcului ce sare peste bariere două zile. În dimineaţa zilei a treia, ma tîrîiam somnoroasă la bucatarie să-mi prepar cafeaua explozivă. Blondă, ciufulită, în topic şi pantaloni fini de mătasă albă. O vad pe fătucă venind în întimpinarea mea şi lansez un călduros: bonjour, mademoiselle! La care aud un bonjour abia şoptit însoţit de o privire admirativ-şocată. După două clipe mai aud: tu es belle comme… se opreşte brusc cu o expresie chinuitoare pe faţă în cautarea unui cuvint potrivit. Mă sprijin cu o mină de perete (gest antrenat în două zile) şi aştept dormind continuarea. Cînd în sfîrşit s-a luminat la faţă, a pronunţat răspicat: tu es belle comme une poubelle!

La un complimet de obicei raspund cu un merci scurt. Dar în momentul cela ma gîndeam mult ce reacţie să afişez. Am întrebat-o dacă era sigură de ceea ce avansează. Si atunci am auzit-o pe Alexandra cum se crăcăna de rîs în odaie strigînd în bulgară un fel de: fatooooo, nu poubelle ci poupée !!!!

Iaca asta-i altă treabă, i-am raspuns eu rîzînd ;) Pune mîna pe dictionar şi studiaza toate cuvintele de la poubelle la poupée. Nici nu ştii cum iţi va prinde bine vreunul la examene.

Fecioara după gratii

Aveam 15 ani şi iubeam. Într-una din serile tandre de vară, mă găteam de întîlnire în casa mare a bunicii. Îmi potriveam o rochie albă şi uşoară, în faţa unei oglinzi sprijinite de lada veche de fată mare a bunicii. Cînd eram aproape gata de plecare, am auzit dintr-odată cum s-a încuiat lăcata uşii din exterior sub vocea sardonică a vărului meu: «revin peste o oră, păpuşo, vezi să nu te plictiseşti prea tare». Am rămas ţintită locului, cu privirea pierdută între florile brodate pe albastrul întunecat al perdelelor din faţa uşii. Nişte perdele grele ce doseau două porţi mari de stejar încuiate ferm. Înţelesem bine că vărul meu nu glumea şi cel puţin peste o oră puteam fi eliberată. Am trecut cu privirea toate cinci ferestruici ale odăii fixate cu gratii din interior. Le-am încercat rînd pe rînd pe toate să văd dacă era vreo posibilitate de evadare, insa nu le-am putut mişca. Şi niciodată n-am înţeles misterul gratiilor de la ferestre, într-o casă mare, chiar dacă aceasta era veche de cînd lumea şi mirosea a veşnicie.

M-am întins pe pat, stăteam aşa nemişcată cu mâinile sub piept şi cu privirea în tavan. Aproape că nu respiram. S-a lăsat o linişte profundă şi răcoroasă aşa cum poate fi doar într-o casă mare şi poate… doar într-un cavou. Mirosea uşor a busuioc şi a covrigei presărati cu mac. O musca rătăcită se lovea din cînd în cînd de sticla icoanei Sfîntului Nicolae din colţ. O icoană mare, îmbrobodită cu grijă în cel mai arătos prosop.
Cu cît mai mult timp trecea, cu atît mai dureros mă inţepa fiecare clipă. Iar gîndul îmi era departe, pe malul Nistrului, sub o salcie pletoasă, lînga o barcă. Acolo unde era… el.
Sau poate că… nu mai era?

Cînd lumina amurgului se stingea în ferestruicile casei sub cîntecul somnoros al greierilor, am auzit în sfîrsit lacătul de la uşa deschizîndu-se. Am sărit iute din pat, am împins cu putere uşa şi am zbughit-o afară. Un strigăt din urmă a încercat să mă reţină, dar nu mai auzeam nimic şi nimeni nu mă mai putea opri în clipa ceea. Alergam desculţa, cu pletele în vînt şi cu un singur gînd repetat frenetic ca o rugăciune: mai rămîi, te rog, mai rămîi încă un pic, sub salcia noastră…
Mă astepta…
I-am sărit din fuga în braţe… aproape fericită. După cîteva clipe am intrat în apă să-mi răcoresc picoarele lingă barcă. Pe apele domoale ale Nistrului plutea la vale …o coroniţă din flori albe şi mărunte…
Am petrecut-o cu privirea şi n-am spus nimic.

Au trecut mulţi ani de atunci. Cînd mă întîlnesc cu vărul meu la un pahar de amintiri, îl tachinez de fiecare dată cu aceeaşi întrebare:
- Mai ţii minte cum m-ai închis…
- Ţin minte. Şi de fiecare dată mă întreb oare cît ai să-mi mai reproşezi gestul cela?
- Şi totuşi… nu trebuia să mă laşi în libertate în seara ceea. Nu trebuia…

Fobia soacrei mici… sau nervii florali

Stiti care e fobia cea mare a soacrei mici? He-he-he, florile evident. Rosii, galbene, tarcate, cu puchitele sau fara… de care vreti si de care poate ca nu ati vazut inca. Si nu am in vedere cele frumos inflorite prin parcuri si gradini publice, nu. Doar cele care stau mindre cocotate in ghiveciuri rotunde, burduhoase, dreptunghiulare, cu ornamente sau fara, fixate din exterior la balcoanele deschise. Deci, fobia soacrei mici e ca nu cumva sa se pomeneasca cu vreun ornament floral peste cap cind lumea ii va fi mai draga.

Si stiti ceva? Pe semne ca toate soacrele au in singe un virus "socral-traditional". Daca se tem de ceva, apoi prin frica asta devin deosebit de periculoase pentru societate. Un paradox fara explicatie. Ca daca incepi sa-i cauti explicatia, apoi iti complici tare viata.

Duminica trecuta soacra mica a hotarit pe neasteptate sa agate ghiveciuri cu flori la balcoane.
-De ce acum? a intrebat socrul mic.
-Et pourquoi pas? a raspuns soacra mica si a enumerat inca o data in gind toate argumentele din ajunul deciziei: deci, uzbecii de sub noi au ghiveciuri cu flori de specie nedifinita de un albastru senin, vecina de la dreapta are lalele de toate culorile paradisului, vecinul cu pipa de la stinga are romanite si chiar un liliac… vecina de la etajul doi… Si eu, soacra mica, cu fata mare in casa, inca mai vietuiesc fara nici un ghiveci suspendat la balcon? Fiti de acord ca nu e comme il faut. Peisajul necesita schimbari radicale si imediate. Dar ca sa agati frumusetea la balcoane, trebuie mai intii s-o cumperi.

Deci, duminica dimineata, am urcat in masina si ne-am indreptat spre piata. Cald, naduseala, o ora de invirteala pentru a gasi loc de parcare, ajuns la destinatie.
-Hai, sa te vad ce flori ai sa alegi, zice socrul mic.
-Fignea vopros, in zece minute plecam acasa cu flori, ii raspund eu cu ochii deja pierduti in valurile multicolore intinse haaaaaat incolo de nu se vedea capatul.
Au trecut treizeci de minute, dar eu inca nu stiam ce vreu, muscate sau romanite: rosii, oranj, roz, violet, albe sau… poate totusi rosii? Intre timp, pina se facea limpede in capul meu, m-am propus sa aleg ghiveciurile. Cind m-am vazut cu cele potrivite in mina, apare socrul mic linga mine cu o intrebare logica pina la dezgust.
-Si cum vom fixa ghiveciurile? Doar nu vrei sa cada cuiva in cap?
Iaca poate ca n-o sa ma credeti dar taman acareturi de cele cu care se fixeaza ghiveciurile si care stateau la baza fobiei mele, NU ERAU in vinzare. O intrebare de viata si de moarte.
- Lasam balta ghiveciurile cu flori. Ne intoarcem acasa? propuse socrul mic.
- …%¨^km^pl^^^lp)i^k, ne intoarcem.

Rar o sa intilniti o soacra pe lume care vine cu miinile in buzunar de la piata. De fapt, pentru orice femeie, a veni fara cumparaturi de la piata e ca o pedeapsa nemeritata. Tot drumul spre casa ma gindeam la lucrul acesta si inca la unul. Poate ar fi trebuit totusi sa fac macar oleaca de scandal socrului mic. La urma urmei, cine e vinovat ca n-am cumparat flori? Socrul mic, bineinteles. Iaca de ce n-a spus : "lasa, soarca mica, ca voi lega ghiveciurile estea ale tale cu sirma la balcon, le voi fixa in citeva bolturi mari, sau am sa le lipesc cu clei super-ciment. Ai sa vezi ca n-are sa pice nici unul". Si avea sa stau eu mindra acum ca o floare intre flori si sa ma cotilesc pe roti linistita spre casa. Bun, mi-am spus eu cu singele clocotind de suparare, numai sa inceapa el vorba c-am sa ma racoresc in doua clipe. Dar socrul mic tacea. Taceam si eu.
Cind vad ca ajungem aproape de casa, socrul mic o ia brusc in directie opusa.
-Incotro ne indreptam? il intreb.
-Mi-am adus aminte unde se afla ceva care poate sa te intereseze.
-Ah bon? In momentul de fata doar acareturile de fixat ghiveciurile ma intereseaza.
-Si eu cred asa.
In cinci minute am ajuns la pépinières de Boitsfort. Valeeeeeeeu! Paradisul pe pamint!
Si cu toate acareturile necesare ;)

Acum am un fel de fobie nou-nouta: sa nu cada vreun ghiveci de muscate rosii cuiva in cap si sa fac puscaria.

Of, of, lene...

Am incercat azi de dimineata sa-mi trezesc bunatatea din mine. Pentru mai mult curaj am tras o halba de bere spre amiaza. Numai ca ea a trezit constiinta. Asta am inteles cind m-am bagat in e-mail-ul meu si am vazut IN SFIRSIT la cita lumea mai trebuie sa raspund. Si-mi parea ca parca mai ieri am vorbit cu toti la telefon, ne-am scris, insa nu e asa daca privesc data mesajelor. Dracie! M-am pierdut in spatiu si in timp. Lumea mea interioara imparte unitatile de timp cum ii vine.
Si… a cita oara imi revine in minte acelasi refren.

In mare pluteste o insula,
pe insula se inalta un deal,
pe deal creste un stejar,
pe stejar urca agale o furnica, ce duce pe spate un sipetel,
iar in sipetelul cela e...
REALITATEA.

In REALITATE sunt o nesimtita careia ii e lene sa raspunda la mesaje.

Ochiul albastru

Intr-o dimineata recenta imi desenam ochii la oglinda. M-am indepartat oleaca, ca sa ma mai conving o data de frumusetea lor azurie, care mi-o servit bine in viata mea scurta (tre sa recunosc) si care …vine… de la un barbat foarte urit. M-am gindit sa scriu azi despre ea.

Deci, frumusetea aceasta azurie mi-a fost transmisa prin ereditate si cu de-a sila. Sa ma ierti, bunele, ca scriu acum, c-ai fost tare urit si culmea… neiubit, dar asa-s nepotii, ai dracului de nerecunoscatori. Si ca sa te linistesc, bunele, acolo sus unde esti, sa fii sigur ca se va gasi un nepot si pentru mine, mucos si sipileag, care peste vreo 30-40-50 ani a stuchi smacina peste poza mea de acum si a spune: "oooof, ce bunica urita am mai avut, si ce culoare a ochilor mai avea, exact ca pishatul pestilor din oceanul indian". Si eu am sa ma innervez, bunele, ca-s femeie, si cu mine asa glume nu merg. Am sa-i trimit de-acolo de sus, 13 ciori cu diaree matinala drept peste capatina lui si exact atunci cind a traversa cea mai lunga zebra a orasului. Mai mult, nu-ti mai spun nimic, bunele, sa nu folosesti priiomurile mele impotriva mea.

Dar sa depasim lucrurile triste de la o luni si sa trecem direct la lucruri si mai triste.

In tinerete, bunica mea era o femeie subtirica, zvelta, balaioara, cu par negru lung, frumisica foc. Nu stiu ce culoare a ochilor avea atunci. Cind a venit rindul s-o cunosc si eu, erau deacum stersi, obositi si fara culoare. Ca niste umbre in ceata. La sfirsitul zilelor lungi de vara, eu copkil zburdalnic si neostenit, aveam obiceiul sa ma cuibaresc in bratele ei pe patul de linga fereastra ce deschidea privelistea unui cer instelat. Intr-una din serile cele linistite am intrebat-o: "Bunico, cum l-ai cunoscut pe bunelul?" Era una din intrebatile pe care un copil le pune fara sa se gindeaca mult. Sunt sigura ca intrebarea asta nu a avut cine sa i-o puna pina la mine (cel putin jumate de secol) si cred ca a ramas surprinsa tare, pentru ca a facut o pauza mare inainte sa inceapa povestirea.
Ceea ce mai tin minte din povestea ceea, caci am adormit cu mult pina la sfirsitul ei, e ca la virsta de 17 ani, parintii ei (strabuneii mei) au aranjat un mariaj cu un barbat mult mai in virsta decit ea (sub 40 ani), sever, aspru, urit, josut, tortosel si… doar cu un singur ochi. Albastru. Strabuneii mei l-au gasit destul de frumos, pentru ca avea… mult pamint si era gospodar. Ceea ce nu stiau ei, e ca in sufletul cela fraged de copila, se zbuciuma deja o dragoste pentru o pereche de ochi…negri. Cind trecea caruta cu flori albe si cu mireasa trista prin sat, perechea ceea de ochi negri plingea in hohote pe prispa unei case saracacioase si urite, da, tare urite, pentru ca nu avea destul pamint in spatele ei. Flacaul insa era frumos, inalt, chipes, cu par negru stralucitor.

Bunica a facut 9 copii cu bunelul meu uritel si usor detestat. Nu stiu daca a simtit bunelul vreodata sentimentul de ura din partea nevestei sale, dar… pare-se ca a fost om de treaba pina la urma. Poate chiar a simtit, bietul de el, cum e sa nu ai macar doi ochi frumosi. Cum e sa fii urit (ca infatisare) si urit (ca sentiment). Si … a fost generos cu …mine, cel putin. Cine stie, poate s-a gindit ca daca o fi sa ma nasc urita ca el, macar sa am parte de o pereche de ochi frumosi.

Povestea unei vrajitoare

Unchiul meu era flacau frumos in tinerete. Cind a venit vremea sa se insoare si il astepta mireasa gatita si frumoasa in fata oglinzii, nebunul de el a fugit la Nistru sa se inece. Nu l-au lasat, l-au scos, l-au suduit (vorba de la nord), l-au uscat si au incheiat grabnic nunta. Nimeni nu stie ce l-a apucat atunci si ce se facea in sufletul lui de a hotarit sa-si puna capat zilelor.

Peste un an, flacaul a adus acasa o nevasta noua. La vederea ei bunica-mea a scapat sapa din mina si si-a facut cruce. Gesturi nediplomatice din partea ei, dar intr-un cadru rural erau aproape ca firesti. Feciorul sau tinea la brat o femeiusca cu ochii bulbucati, dintre care unul o tintea pe bunica-mea iar celalalt pe feciorul sau (in acelasi timp), mica de statura, rotunda fara talie, imbracata in sarafan, ce dezgolea doua picioruse scurte inaltate pe tocuri, cocosata si mai batrina decit mirele. Intr-un cuvint, pe cit de frumos era flacaul, pe atit de urita era mireasa si naucita de-a binelea bunica-mea.

Cred ca ati inteles deja ca in acea zi de vara, inca o soacra pe lumea asta a declarat razboi nurorii sale. Pretextul era primitiv de simplu: nu trebuia sa fie uritenia ceea de femeie perechea mezinului sau chipes, ca ride lumea. Si lumea ridea. Vecinii rideau. Neamurile rideau. Au gasit si o porecla pentru ea, umilitoare pentru orice femeie, ce se tragea de la fizicul ei ridicol. Am s-o omit din respect pentru ea, pentru ca … tanti Nina, asa o numeam eu si ei ii placea, imi era draga.

Cind lumea nu mai stia cum s-o mai jigneasca si mai ales din neputinta de a intelege cum a reusit sa puna mina pe un flacau, dupa care tinjeau frumoasele satului, au mai invinuit-o de lucruri necurate, adica de vraji. Si intr-adevar parea ca avea un scut invizibil cu care se apara de vorbele rele, pentru ca rareori o vedeam trista, zimbea cu gust ca o copila, avea un umor neobisnuit prin care te incuraja si te incalzea cu vocea-i domoala cind iti vorbea. Te atragea cu sufletul si te respingea cu chipul in acelasi timp. In preajma ei incercai aceleasi sentimente ca intr-o padure: mister, frica, interes, libertate, admiratie si iar… frica.

Nu stiu ce sentimente incerca unchiul meu, dar cred ca o iubea mult, de vreme ce continuau sa fie impreuna la bine si mai ales la rau. Caci dupa ce au fost alungati din casa bunicii, unchiul meu a cazut subit la pat. Nici un medic nu a putut sa-i identifice boala. Traiau intr-o cameruta de camin, izolati, pentru ca nimeni nu se incumeta sa-i viziteze. Nimeni nu intelegea iubirea lor ciudata si aveau frica mai ales de tanti Nina.
I-am vizitat. Am glumit si am vorbit despre totul si nimic ca in vremurle de odinioara. Din pacate, a trebuit sa-mi impun o masca de comprtament jovial, ca sa opresc avalansa de emotii triste ce ma incerca. Prea greu era de suportat aerul in care se ofilea in mizerie si boala o iubire exilata.

Mai tirziu am aflat ca unchiul meu fusese internat la casa de nebuni. Intr-o dimineata de iarna, cu zapada, glod si soare, mi-am schimbat cizmele elegante de capitala pe o pereche de ciubote vechi dar rezistente si … sub privirea dezaprobatoare a bunicii, m-am pornit la drum. Dupa 11 km de cale pe jos am ajuns la spital si am intrat intr-o odaie pustie. Unchiul meu era la proceduri. Il asteptam tacuta privind o pata de soare pe peretele in drept cu patul sau gol. Lumina slaba venea prin fereastra ingropata pe jumatate in pamint. Am zarit niste firicelele firave de iarba ascunse sub zapada patata de glod si ma gindeam ca ele cresc in fiecare zi sub privirea unchiului meu. Ca sa urmaresti spectacolul acesta minunat al naturii trebuie sa fii nebun si pe jumatate ingropat in pamint.
Cind a revenit in odaie pustiita am vorbit mult, incoerent, cu pause lungi si grele. Inainte de plecare, m-a strins de mina si mi-a zis cu licarire in ochi : Ce bine c-ai venit. Acum pot si eu sa spun la toti ca a fost nepoata la mine. I-am raspuns printr-un zimbit doar. Abia m-am abtinut ca sa nu-i spun : eu am sa mai vin, bade (asa-i spuneam), neaparat am sa vin. Dar nu puteam sa-l mint, caci ne despartea o distanta tare mare (in afara de cei 11 km) si puteam ajunge acolo doar in vacantele scolare.
Tanti Nina l-a ingrijit pina la ultima rasuflare. Apoi a disparut. Am incercat s-o gasesc, am intrebat de ea de multa lume. Nu a lasat nici o urma. Ca o vrajitoare adevarata.

Povestea de mai sus am scris-o intru memoria tuturor persoanelor, implicate in soarta celor doi si care nu mai sunt in viata. Se aduna aproape un cimitir intreg. Pentru ca nu pot sa ma deplasez pina la mormintele lor reale, sarbatoresc Pastele Blajinilor in felul meu, intr-o lume virtuala, cu fiecare care a citit rindurile acestea.