Un amurg văratic...

Eu iar am fost acolo...

În amurgul roșietic
Cu iz dulce de nectar
Înflorește levănțica
În albasru bestial;)

Lîngă lacul singuratic
Tresărind ușor în valuri
Priveam lebedele albe
Legănîndu-se spre maluri.

Iar în apa apă vie-caldă
Taiată de lebădioare
Soarele se oglindea
Înainte de culcare...

Mesajul controversat al ţîţelor ;)

Despre toţi italienii pe care i-am întîlnit pînă acum pot spune doar una: nebunia italienească e surprinzător de compatibilă cu cea moldovenească. Constatarea acesta îmi încălzeşte sufletul ca un ceai de mentă într-o zi ploioasă. Dacă m-ar întreba cineva: "Cu cine din europeni vrei să te băgăm în aceeaşi celulă de temniţă". Eu aş răspunde surprinsă: "Cum cu cine? Cu una testa di cazzo, bineînţeles! Ce întrebare, voyons?!
Într-un cuvînt, de cînd am descoperit naţia lui Berlusconi, viaţa mea a prins gust. Şi dacă nu-mi iau doza zilnică de "tiramisu", simt cum ma cotilesc în mlaştina sugătoare a rutinei.

Am un coleg italian la serviciu pe care îl numesc cu tandreţe "pastila mea antidepresivă". "Pastila" e la singular, dacă aţi remarcat. Pentru că dacă doza jurnalieră se măreşte, devin deja eu "pastila lui depresivă". Deci, glumim, aiurim, ne luăm reciproc peste picior. El ma ia în Ferrari, eu - în căruţă (fără majusculă şi fără amortizare). Pricepeţi-vă cine e hurducat mai tare;)) Dacă cineva din noi are slăbiciunea de a se supăra, celălăt face uz de dreptul său excluziv de a lansa un va fa’n culo. Deocamdată, nu s-a ajuns la aşa "îndrumări". Totul e înainte, cum s-ar spune. Rămînem optimişti şi pozitivi.

Azi dimineaţă, P. (pastila) îmi priveşte ţîţele şi-mi zice îngîndurat:
- Ce ochi frumoşi ai.
- Ca întotdeauna, răspund un pic surprinsă că "m-o băgat în seamă" mai dimineaţă decît mă aşteptam.
- Nu, zice, azi sunt mai proeminenţi. Pe cine ai pus de gînd să seduci?
- Care seducere P., nu ciripi aiurea. Eu îs femeie serioasă şi n-am de gînd să-mi schimb statutul.
- Oh, ce mesaj controversat afişezi: priviţi-mi gurguiele, admiraţi-le cît vreţi, dar băgaţi de seamă că eu statutul nu mi-l schimb pentru atîta fleac. He-he-he.
- Care gurguie, P.? Ai mîncat aseară spaghetti cu sos din ciuperci halucinante, breeee!
- Dacă avea să mănînc ciupeci, cred că-ţi spuneam acum că văd patru sau şase gurguie, dar eu văd doar două. Dar tare… îndrăzneţe. Începe să se hlizească şi pleacă.
După cuvîntul "îndrăzneţe" am simţit c-ar trebui totuşi să mă cercetez atent la oglindă. Şi m-am vazut. Mdea… gurguiele erau la locul lor şi ... îndrăzneţe. Ce naiba! Le-am atins cu vîrful degetelor, apoi am ridicat puloverul. Erau nasturii de la cămaşa mea albă cu două buzunărele, plasate drept pe ţîţe. Şi pentru că puloverul e un pic mulat, acestea ieşeau în evidenţă. Bun efect, ce să spun.

Numai că… nasturii sunt plasati un pic mai sus decît gurguiele naturale. Chiar dacă acestea ar fi fost de fecioară tot nu aveau cum să provoace de la o aşa înălţime.

Pe semne că P. n-a vazut demult piept dezgolit de femeie:) Mdea…

Lacul celor zece lebede

Duminică am fost iar la lacul verde. Așa îl numesc eu pentru că strălucește în toate nuanțele de verde în apusul sfios de soare: de la verde de urzică proaspătă pînă la verde umed de castan. Ador să stau așezată pe digul de lemn ce se leagănă ușurel sub pașii vreunui iubitor de verde ca mine. Să urmăresc cum vîntul suflă în vălurele răcoroase, cum licăririle slabe de apus se oglindesc în apă, iar firele invizibile de paiangen prind ultimele raze de soare ca să se prefacă în ațe de aur.

Verde proaspăt aici
Verde umed aici
Verde în albastru de seară aici
Verde topit în seară albastră aici

Ahhh, și lebedele, bineînțeles. :) O familie din zece membri (opt bobocei). Dar, vai, cît sunt de caraghioase cînd eleganța lor plutitoare se transforma în pași tereștri.
O lebădă n-ar trebui sa-și arate picioarele :)))))
Dacă nu vă vine a crede tîț aici să vedeți o mamă lebădoaică.

Femei fără de hotare (continuare)

Nu mai ştiu cum arată femeile de vîrsta mea la mine în ţară. Ştiu însă foarte bine, la ce se gîndesc ele, indiferent de localizarea lor geografică, atunci cînd se privesc dimineaţa în oglindă. Unele constată cu tristeţe: "Of, încep să seamăn cu mama". Altele se autoconsolează cum pot: "Ei şi ce dacă mi-au apărut nişte riduri, în schimb Mirela are buci mai grase şi pline de celulită". Mai sunt şi de celea care adoptă un approach filozofico-isteric: "Da, da, da! nu mai sunt o fetiţă –romaniţă, în schimb sunt mult mai deşteaptă ca înainte!!! Iaca".

Adevărul e ca toate cele trei categorii se simt aiurea pînă la cafeluţă de dimineaţă. Primele beau cafea Nescafé solubilă, a doua categorie – Senseo doux, şi a treia – Nespresso gold, gîndindu-se evident la… George Clooney. What else?

Inka, e o blondă naturală, o dulceaţă de femeie care zîmbeşte mereu (dupa primul Nespresso, evident). Intr-o dimineaţă a intrat neaşteptat de tristă în birou.
-Inka, îi zic eu, cu braţul acesta superb de flori nu ai dreptul să fii tristă.
A zîmbit. A ezitat un pic şi mi-a răspuns:
-Mi l-am cumpărat singură. E ziua mea de naştere.
-La multi ani! i-am spus exaltată. Eşti una din femeile norocoase pe care vîrsta nu şi-a lăsat amprentele. Arăti ca o adolescentă romantică. Voi, femeile nordice, arătaţi mereu mai bine decît...ă-ă-ă noi, adică celelalte (bine, azi trebuie să mă arăt mărinimoasă, mi-am zis).

A zîmbit din nou. Trist de tooooot.

Aşa cum un barbat întelege suferinţa altuia fără multă vorbă, exact aşa şi o femeie îşi dă bine seama cînd cealaltă plînge, chiar dacă lacrimile îi sunt ascunse după un zîmbet.
Ah, Inka dragă, m-am gîndit atunci, cu numele tău de învingator la Formula 1, doar un zîmbet de campioană te prinde la faţă.
N-am mai spus nimic cu voce. Cînd nu cunoşti bine sufletul persoanei, mai bine taci, îţi cauţi de treabă, o laşi să-şi reia răsuflarea în voie.

Indiferent de continent, ţară, regiune, femeile după 30 de ani sunt foarte vulnerabile, pentru că multe încă se mai agaţă de iluzii, se amăgesc, se reconstruiesc ca apoi să se prăbuşească iar în speranţe deşarte. Iluziile pierdute nu ţin doar de înfăţişarea lor. Voi m-aţi înteles (aici e o iconiţă cu zîmbet trist)

Ah şi florile.
Florile, devin pentru multe din ele, un simbol al singurătăţii.

Femei fără de hotare

Recunosc cu tristeţe că în ultimii ani m-am dezvăţat de frumuseţea de acasă, de cea moldovenească. Şi aşa mă înăduşă cîteodată un dor de ea! Un fel de dor de sărbătoare cu un pahar de vin dulce. Să mă ameţească, să plutesc de plăcere, să mă-mbăt la urma urmei şi să urlu din cerdacul casei spre grădina vecinei:
-Faaaaaaaaw Liduuuuuuuuţă! Tu ştii ca ai cur frumos? Şi ţîţele tale îs mai chipoase decît balcoanele siliconate ale Victoriei Silvstedt! Ştii sau nu ştii? Picioarele tale zvelte, Liduţăăăă, nu trebuie să le porţi în caloşi, proasto! Eşti aşa de sexoasă c-ar trebui să-ţi schimbi pînă şi numele. Să fii Liduţa Belucci !!! Of, Liduţă, matincă nu ştii pentru ce-i trebuiesc femeii o pereche de picioare epilate.

Atunci cînd am să tac pentru o clipă ca să mă gîndesc să mai dezvolt sau nu subiectul, am să aud vocea mamei mele, aruncată şi ea peste gard:
-Liduţă, vezi ce-o făcut strainatatea din fata mea? N-o lua în serios, te rog. Am înteles şi eu că s-o trevojit oleacă la cap, cînd mi-a spus că maslinele de lingă "seliodka" put a hlorcă.

-Tanti Maria, d-apoi ele chiar put. Că şi eu am cumpărat ieri de celea, aud vocea piţigăiată a Liduţei de peste gard.
Opa! voi tresări atunci de plăcere. Mai am un aliat în caloşi pe lumea asta.

Apoi aud cum Liduţa îşi drege vocea ca să strige deam spre mine.
-Ap’ ce spuneai tu acolo despre picioare epilate, straniero?!
Ca să onorez atentia vecinei, provocată de respectul meu profund sexual (e frumoasă vecina mea, ce mai!) am să scot capul pe jumate din fereastră, ca să mai constat o dată că nu e doar arătoasă, dar şi curioasă, ca o adevarată moldoveancă ce se respectă :
-Ca să fie sărutate, trebuie mai întîi epilate, Liduşka!
-De cîte ori pe zi?
-Epilate?
-Sărutate!

Mai departe dialogul va prinde o tonalitate intimă şi se va muta într-un local mai ferit de urechile lumii. Liduţa cu ochii bulbucaţi de nedumerire, eu-cu aere de guru (altfel nu pot cu un litru de vin în sînge) şi mama cu un măturoi în mînă şi cu o voce jalnică de parcă s-ar justifica în faţa lui Sf. Agaton.
-N-o crede Liduţă, nu vezi că-i după al doilea ulcior de vin? N-o crede!

Asta a fost introducerea, care s-a transformat în partea I din ceea ce-am vrut să spun sub titlul articolului. Iaca aşa-i tot timpul, mă pornesc la drum cu gînduri serioase şi globale ca să termin cu aiureli traditional-regionale :))))

À suivre…

Secretul

Ca si toata lumea soacra mica are un secret. E atit de delicat si "original" ca nici macar socrul mic nu-si da seama de existenta lui. El, cu ochi de vultur si psihanaliza Freud-eana, nici nu banuieste omul ca femei-sa prinde caif nemaipomenit de la "voyage" -urile in transportul public. Mdea, este asa ceva pe lume, nu va mirati tare. Cred ca se numeste "autobuzofilie". Si pentru ca auziti un "z " si un "f" in cuvint, putem spune chiar ca secretul meu pute a perversitate. Asa ca… trebuie sa ramina de doua ori mai secret decit oricare altul. Sau poate chiar de cinci ori ;)

Cind se prezinta macar un firicel de ocazie, soacra mica incearca sa schimbe masina confortabila a socrului pe o hurducare matinala in autobuz. In ultimul timp, insa, ii vine tot mai greu sa gaseasca pretexte plauzibile pentru aceasta feblete. Credeti-ma, e mult mai complicat sa gasesti un motiv pentru o calatorie cu bus-ul decit unul ca sa fugi la un rendez-vous cu un amant.

Va explic de ce.

In primul rind, nimeni n-o sa ma ia in serios, nu-i asa? Ca si voi acum.
Intr-al doilea rind, am sa aud in urma mea vaicareli gen: "aaaaa, te plictisesc deja, ai jurat sa ma iubesti toata viata (da, da chiar si in masina) iar acum cauti pe dracu…vrei autobuz prafuit pe roti…cu publicitate" si patati-patata. Chiar daca poate n-o sa aud ultimele fraze cu voce, dar precis ca gindurile astea or sa treaca prin capul…cuiva ;) Cred ca am sa ma simt si mai aiurea atunci. Asa ca, deocamdata, nu-mi ramine decit sa-mi antrenez mai departe imaginatia, compunind motive noi pentru escapadele mele si sa savurez din plin fiecare calatorie publica.

Aaaaaah si un voyage ideal se produce cam asa.
Ies eu dimineata pe racoare din casa, plutind usurel intr-un nor de parfum Chloé. Pasarelele cinta, levantica infloreste, vintul imi gidila narile iar eu… il astept. Iaca il zaresc apropiindu-se vajnic de oprire, albastru, cu floricele albe de publicitatre pe crestet, ca o coronita. Imi deschide portile drept in fata. Sar repejor inauntru, aleg un locusor linga fereastra, bag muzica in urechi, potrivesc ochelarii de soare pe nas si…incep vinatoarea. Stiti ce e important intr-o vinatoare? Vederea buna, of course. Reperez usor "victima", fac un zoom cu privirea si.. ma apuc s-o studiez atent. Nu ratez nici un pixel de placere.

Intr-un cuvint, profit temporar de faptul ca traiesc intr-un oras - caleidoscop, in care se amesteca culturi si religii de care vreti, credeti-ma, ca nu mi-e greu sa gasesc exemplare "exluzive". Poate voi deschide chiar o categorie noua in blog "Portrete paralele". Vom vedea ;)

Stiti deja ce-o sa ma coste initiativa asta :)))))
Perversa initiativa.
Perversa de tot.

Ceasul cu pendul

Socrul mic doarme. Soacra mică sta pe gînduri. Gîndurile roiesc asupra unui ceas mare cu pendul, proaspăt cumpărat de socru mic. Acesta iși așteaptă clipa cînd va fi agățat pe peretele vis-à-vis de bibliotecă. Evenimentul trebuie sa se produca azi și soacra mică abia așteaptă să vadă cum se scurge timpul prin bijuteria asta de 10 kg de la care nu-și poate rupe ochii.

Prima dată am văzut un ceas cu pendul într-un episod cu Sherlock Holmes. Apoi la muzeu. Nu demult într-un magazin de anticariat. Nici n-am îndrăznit vreodată să mă gîndesc c-aș putea avea unul acasă. Mi se parea un lux imposibil, care se transmite fie prin moștenire, fie … cred că tot numai prin moștenire.

Și iaca acum stau și-l privesc și nu-mi vine a crede că-i al meu. Mi l-au adus, atît de frumos și elegant (și atenție, fara CUC) apoi m-au întrebat: îl vrei? iar eu, cu răsuflarea întretăiata de surprindere și un pic jenată n-am putut să răspund ceva mai inteligent decît: aha.

N-o sa ma credeți dar am impresia ca ceasul acesta e viu și el, numai că nu se mișcă pentru că doarme acum. Abia aștept să se trezească socrul mic și… ceasul.
Mă duc să mănînc o înghețată și sa ma gîndesc la un prenume pentru el, că face parte din familie deja ;)

L.E.

Oameni buni, ceasul meu nu numai că-i mai frumos şi mai elegant decît mine, dar şi mai deştept!

La fiecare primele 15 min, cînta cam aşa:
tam-tam-tam-tam

La juma de oră:
tam-tam-tam-tam-tam-tam-tam-tam

La 45 min
mai adăugaţi la cele precedente încă 4 tam-uri

La ora exactă cîntă toată melodia şi ora care trebuie.

Într-un cuvînt, sunt satisfăcută, dar...oleacă complexată totuşi.
Două capuri mai deştepte decît mine sub acelaşi acoperiş e prea greu de suportat ;)

Nebunul si geografia

Soacra mica inca nu a iesit la pensie, intr-un fel inca-i tinerica ;) si mai are de lucru pentru multi anisori. Alaturi de zavidenia unde munceste zi de zi ca o albinuta, se afla o ambasada. Intr-o zi cu ploaie si vint, a trecut pe la ea "o personalitate" la cravata de acolo si i-a spus pe un ton vajnico-diplomatic: "nu stiu daca a trecut sau nu pe la voi, dar ma simt obligat sa va informez ca se plimba un nebun prin regiunea asta. Ne viziteaza regulat si nu mai stim cum sa ne descotorosim de el. Asa ca, bagati de seama".

Nu stiu altii cum sint, dar eu, cind aud ca cineva imi spune (chiar si din cele mai bune intentii) ca trebuie sa iau seama de cineva, il privesc cu mare suspiciune si simt cum se trezeste in mine adolescenta razvratita. Deci, la auzul noutatii, imi intrept spatele, imi schimb rasuflarea si declar la rindul meu: "Da lasa sa treaca! Vreu si eu sa vad nebunul!"

L-am asteptat. O luna, doua, trei. Nu vine nebunul. Am inceput sa-mi fac chiar griji (nu ma credeti asa-i ?) si chiar m-am simtit un pic defavorizata. Pai cum vine asta, aproape pe toti din regiune i-a vizitat (m-am informat), dar pe noi ne evita.

Azi, exact la 8:23 am simtit o privirea grea asupra mea. M-am pomenit in fata cu o fiinta corpolenta, nici femeie, nici barbat, cu ochi maruntei, ascunsi dupa niste lentile groase, cu o rasuflare adinca si zgomotoasa.
-Si tu, madame, de unde te-ai luat, deam?
-Buna ziua, ii raspund cuviincios, adica… cum de unde… ?
-Din ce tara, madame, ca nu te-am vazut pe aici ?
-Aaaa! am zimbit usor. Oooof, de tare departe. (Si nu stiu, ce naiba m-a prins c-am depus atita suflet in "of "-ul cela).
Nebunul ma masoara cu privirea din cap pina in picoare si spune intr-un sfirsit:
-Din Noua Zelanda?

Pentru doar citeva clipe am amutit, pentru ca in capul meu se perindau imagini gen: soacra mica cu panerul de kiwi, pozeaza pentru revista, ca moldovencele la cules poama pe coperta cartii “Moldova mea”. Apoi repede imi revin si spun cu ton jucaus:
-Ei, nu chiar asa de departe. Vin dintr-o tara situata intre Ucraina si Romania. (si rasuflu cu satisfactie, ahaaaaaa, ian sa mai vedem o mutra in incurcatura)
-MOLDOVA ! lanseaza fara ezitare "nebunul".
-Bingo! exclam cu admiratie in voce si un degetel in sus (gest aiurea recunosc). Sunteti una din rarele persoane care cunosc bine geografia.

Atunci "nebunul" se apropie de mine si ingina cu o voce abia soptita, inchinzind pe jumate ochiul drept:
-Eu cunosc mai multe decit geografia, madame. Dar in regiunea asta nu am cu cine discuta.

N-a mai asteptat raspunsul meu, s-a indreptat spre iesire. Dar inainte de a inchide cu zgomot usa de la intrare a mai adaugat :
-Am sa mai trec pe-aici, madame. Am sa mai trec.

Rataciti...in limbi straine (partea III)

Deci, sub farmecul serii si curentii maritimi am trecut pe neobservate de la « registre courant » (academic) al conversatiei la « registre familier », mai liber si lejer. Lejer pentru cei care inteleg nuantele, ooof, dar eu inca nu le intelegeam.

Dupa niste apropouri echivoce si glumite nostime din partea baiatului, am ajuns la un moment in care i se paru ca paltonul meu purpuriu nu era destul de caldut ca sa faca fata brizei maritime racoroase. Imi lua cu delicatete mina si o baga in buzunarul sau de la geaca verde. Sa ma incalzesc. La gestul acela neasteptat din partea lui am reactionat tot atit de derutant pentru el. Mi-am retras cu fermitate degetelele cu manichiura proaspata si ni le-am asezat comod inapoi la mine in buzunare. Fara nici un comentariu. Baiatul s-a oprit locului, m-a privit cu neliniste si a ciripit cu mezzo voce :
-Tu m’en veux?
Abia la momentul acesta am trasarit cu adevarat, pentru ca la capul meu blond au ajuns cu totul alte cuvinte si numai trei: tu ma vrei + tonalitatea intrebatoare.

Mai nu m-am inecat de indignare: pe semne ca a capiat baiatul, mi-am zis. Sa fie Clooney in carne si oase (acum si cu Martini in mina dreapta) in locul lui ca tot n-as raspunde afirmativ (in voce, bineinteles ;)). Ptiu, ptiu, ptiu am scuipat in minte, iaca tupeu! Si raspund repejor: Nuuuuu! Cu un fel de “fii linistit”in tonalitate.
- Atunci e bine, raspunde usurat baiatul, si am continuat calea mai departe.

Reactia lui imi convenea la moment si n-am mai dezvoltat subiectul, totusi, un graunte de banuiala imi sfredelea usurel mintea. De regula, orice baiat ar fi reactionat altfel la un refuz atit de evident. In orice caz, n-ar fi rasuflat cu usurare. Hmmm, simtisem atunci ca ceva mi-a scapat in conversatie ceea.

Va dati seama ca primul meu gest de cum am ajuns acasa a fost sa caut in dictionar toate expresiile cu verbul vouloir. Am gasit-o si pe cea in intrebarea de pe plaja. En vouloir à qqn, care insemna a fi suparat pe cineva, a avea pica. En acesta, pe care nu l-am reperat la timp, a schimbat din talpa sensul verbului vouloir, a vrea.

Iaca de ce raspunsul meu negativ era asteptat cu multa speranta ;)

Rataciti in… limbi straine (partea II)

Deci, odata cu lacrimile si mucii moldovenesti s-au scurs toate iluziile mele de fata desteapta pe pamint frantuzesc. Ma gindesc si acum cu tristete la profesorii nostri de acasa, care inca mai vorbesc prin somn in limba lui Balzac, visindu-se sub Turnul Effel sau in fata la Moulin Rouge. Mda, visuri ratacite in timp, neapdatate, rupte cu totul de realitate.

Puteam bineinteles sa adopt atitudinea « daca taceai, filosof ramineai », numai ca eu is femeie si tacerea pentru mine e chinuitoare chiar si intr-o limba straina ;) Asa ca atunci, cind am inteles in sfirsit ca m-am incadrat de minune in formula « am venit, am vazut, m-am prabusit », nu-mi raminea decit sa bag cu de-a sila anexa “m-am sculat, m-am scuturat si am mers mai departe”. Numai ca sa nu tac. Strategia era simpla de tot: mai intii trebuia sa ascult mai mult, sa memorizez expresii de uz cotidian, nu ezitam sa precizez civintele si expresii noi ca apoi sa le folosesc cu treaba si fara in contexte diferite. Intr-un cuvint, am inceput sa-mi « misc » limba in directia care trebuie :)) Odiseea continuie si pina in ziua de azi si va dati seama ca am trecut si prin situatii tragi-comice. Sa va povestesc una care-mi vine in minte acum.

O seara calda de octombrie, doua siluete se miscau pe plaja. Eu: mademoazela blonda, cu ochi bleu-vert, palton purpuriu si cu o geanta plina de conspecte, intr-un cuvint, studenta moldoveanca. Drept ca mai putin desteapta decit se credea cu o luna in urma. El: baiat josut, piele ciocolatie, cu ochii din aceeasi gama de culori inchise, geaca verde cu buzunare mari pe dinafara si unul mic pe dinauntru, in care purta o biblie mica (eu inca nu stiam atunci).

Ne plimbam fara graba, discutam despre orele pe care le-am avut la facultate. De fapt, vorbea mai mult el, ca eu nu ma saturam sa-i ascult franceza clara si curgatoare ca o apa de sursa. Dar cit poate sa dureze o discutie « serioasa » intre doi studenti tineri, de sex opus si culori in contrast? Treptat si fara graba, vorbele au prins o tonalitate mai galanta, au devenit lejer iscoditoare si chiar au prins la curaj, pauzele deveneau mai semnificative si… chiar vintul si-a schimbat directia suflarii :))))

Rataciti in… limbi straine (partea I)

Cu cit tara e mai saraca cu atit mai mult se simtite tendinta de a invata limbi straine. De ce? Stim cu totii raspunsul. Sau ne pricepem. Pai limbile deschid usile, striga sloganul european, nu-i asa? Asa e. Dar mai este si o nuanta abia simtita, ascunsa adinc in subconstientul nostru ca o consolare « daca-s sarac, lasa macar sa par destept ».

Daca nu sunteti de acord cu termenul « destept », participati la vreo conferinta internationala de la noi si urmariti aerele ingimfate a unui orator care vorbeste in …aha, mai ales engleza ;) Deci, vrem sa fim homus destepticus acasa si mai ales peste hotare (cunoastem cu totii legendele despre « cit de prosti is occidentalii ceea, ca stau ca idiotii si string puzzle-uri, iaca nooooi !!!!! »).

Si nu stim cum se face ca raminem destepti doar la noi acasa, ca peste hotare khe khe khe... nici pina in ziua de azi nu pot stringe un puzzle :( Sper ca altii sa descurca mai bine ca mine. ;)

Orice moldovean cind s-a vazut pentru prima data peste hotare, poate sa va descrie in doua cuvinte socul lingvistic (de la usor pina la intens) pe care l-a simtit. Putini insa o vor face, va asigur, asta ca sa nu stirbeasca din imaginea sa imaculata de "destept". :) Dar daca afla mama cumva? :))))))) Pina la urma e treaba fiecaruia.

Cind am ajuns sa ma servesc de franceza mea universitara cultivata 5 (five, cinq, 2+3, oameni buni !) ANI, ma gindeam sa le trimit vederi de pe Coasta de Azur cu funduri goale de pe plaja (pentru ca acolo am ajuns cu franceza mea) tuturor profesorilor mei de la facultate. Iar cind m-au intrebat colegii mei francezi la prima noastra intilnire : da tu, mademoasela, de fapt, ce limba vorbesti ? am umblat cu ochii rosii de plins sub palmieri trei zile. Trei week-end-uri la rind, imi stringeam mucii pe malul marii Mediteraneene si-mi destramam minia cu fiecare pietricica aruncata in mare.