Cărările noastre

Oamenii se schimbă.
Iaca se întîlnesc doi pe aceeaşi cărare şi continuă calea împreună. Cărarea e bună, luminoasă, uneori o ia prin pădure, alteori prin cîmpie, cîteodată se întretaie cu alte cărări. Uneori se desface în două cărări mai mici, ca mai tîrziu să redevină una singură. Atunci cei doi călători se despart şi ei pentru o vreme ca apoi să se regăsească. Pe aceeaşi cărare. Continuă călătoria împreună, îşi povestesc lucruri noi unul altuia, fac schimb de impresii, de gînduri. Şi fiecare pas făcut pe cărarea ceea parcă îi apropie şi mai mult, parcă le aduce mai multă bucurie, împlinire, complicitate. Devine acum cărarea lor. Cărarea ce-i duce spre paradis.

Şi iată că din nou cărarea se desface în două. Cînd vine vremea să redevină una singură, ca de obicei, aşa cum era firesc cu ceva timp în urmă, unul se întoarce, iar celălalt… încă nu. Încă nu se grăbeşte să revină. Celălalt a descoperit ceva nou, nemaivăzut şi nemaîntîlnit de frumos. Pe altă cărare. E atît de încîntat de descoperirea sa, încît paşii curioşi îl duc şi mai departe, pe cărăruşa ceea străină, care îi promite atît de multe…

Iar cel care îl aşteaptă, s-a aşezat obosit sub un tufar şi priveşte trist cărarea ce ducea cîndva spre… paradis?

Oamenii se schimbă. Oamenii îşi schimbă cărările.

Sărutul norocului

Vine și ziua în care îți dai seama că norocul te iubește. Unul îl are la căpătîi de la naștere, altul doar a auzit de el și îl cîntă pe la sărbatori (Ș-așa-mi vine cîteodată). Trăiesti, muncești din greu cu anii, speri să vină ziua în care sa spui am și eu noroc în viața asta. În zădar.
Cînd ajungi să simți că speranța se stinge ca un chibrit într-un tunel, norocul te găsește, în sfîrșit. Te alege dintre ceilalți, te privește drept în ochi și... se îndrăgostește de tine. Atunci viața începe să înfloreasca în toate culorile, că nu-ți vine a crede ochilor. Și abia atunci înțelegi că pînă acum ea era doar o scîrțîială jalnică de vioară în comparație cu simfonia divină în care trăiesti.

Încetul cu încetul te deprinzi cu ea, cu viața de norocos, și începi să te comporți ca un amant tînăr după ce a sedus o femeie coaptă. Îți pare că fără tine nu mai poate trai, că tu ești stapînul ei, că respiră doar cu tine. Vii la ea cînd vrei, pleci cînd îți vine, căci ea, oricum te așteaptă răbdătoare și cuminte cu privirea-i îndrăgostită. Te îmbrățisează, îți sărută palmele… iar tu, gemi mulțămit și privești lumea cu ochi de învingător:"Vedeeeeți cît de mult mă iubeeeeește!"

Pînă într-o zi, cînd vei pleca de la ea spre zori, cu același zîmbet de învingător și nu vei ști că sărutul ei patimaș înainte de plecare, a fost… ultimul.
Pentru tine.

Frămîntări...nocturne (p.6)

Inima: Cum trebuie sa fie un amant ideal? Ce trebuie să poată face ca să-mi dau seama că e iscusit în arta amorului? Să fie tandru și răbdător sau pasional și spontan?

Rațiunea: Dacă vrei să eviți dezamăgirile, nu încerca să compari barbații și să pui note pentru performanțele lor sexuale. Un amant ideal nu e apreciat după cantitatea de orgasme pe oră, după frumusețea sa exterioara sau tehnicile sexuale. Ai să înțelegi că ai alături bărbatul care te face să te simți femeie, doar atunci cînd nu vei mai remarca alți bărbați. Cînd ai să te prinzi la gîndul că în timp ce-ați fost împreună nu poți să-ți aduci aminte de nici un alt chip de bărbat, în afară de al lui. Cînd ai să simți cu tot corpul că nu mai poți face dragoste cu nimeni altul decît cu el. Îți vei da seama că e amantul ideal, atunci cînd vei înțelege pe deplin sensul cuvîntului "fidelitate".

Frămîntări...nocturne (p.5)

Inima: El e!!!! L-am întîlnit, în sfîrșit! E bărbatul vieții mele! E dragostea cea adevărată, dragoste la prima vedere. Cea, la care mulți visează, dar puțini o intîlnesc. Cea, despre care s-au scris milioane de cărți și paramilioane de poezii ! E…

Rațiunea: Ah, inimă…nu…

Inima: De ce nu înțelegi, rațiune? E atît de evident. Chiar dacă ne cunoaștem doar de cîteva zile, nu-mi mai pot imagina viața fără el. Am trăit ca într-un film alb-negru pînă acum. Azi totul a prins culoare, totul e plin de sens, de melodie, de poezie, de farmec… Îmi e frică să dorm prea mult, ca să nu pierd nici o clipă din fericirea atăt de prețioasa alături de el.
Doar cu el vreau sa fiu! E darul cel mai frumos pe care mi l-a oferit viața. La dracu, cu casa, lucrul și totul ce a fost pîna la el!

Rațiunea: Nu cred că vei înțelege acum ceea ce am sa încerc sa-ți spun. Nu-ți va plăcea deloc și vei începe din nou să mă convingi pîna la nesfîrșit.
Naivitatea … ca și frumusețea sau tinerețea, dispare cu timpul. Vezi, doar… ca să nu fie prea tîrziu. Ține minte, inimă, că iubirea adevărată constă în anii trăiți împreuna, nu în doar cîteva nopți fierbinți. Ai să înțelegi acest adevăr peste mulți ani, doar dacă nu vei face prea multe greșeli pînă atunci.

Frămîntări...nocturne (p. 4)

Inima: Fustă scurtă sau decolteu pentru întîlnire?

Raţiunea: Nici una, nici alta nu e mai importantă decît deţinatoarea lor. Să nu crezi că bărbaţii sunt doar nişte consumatori vizuali şi tactili. Mai au nevoie şi de o provocare inteligentă. Minimă. Uneori cea din urmă, poate exclude fusta-mini sau decolteul. Efectul nu se schimbă. Dar dacă fusta şi decolteul exclud capacitatea de a gîndi, atunci să nu te plîngi.
Şi nu uita, inimă, ca succesul în dragoste nu depinde de înfăţişare ci de caracter.

Inima: De ce femeile care sacrifică totul pe altarul iubirii, sunt deseori înşelate sau părăsite?

Raţiunea: Cînd o femeie nu mai are alte interese decît bărbatul pe care îl iubeşte, cînd face totul numai ca acesta să rămînă lîngă ea, îşi pierde cu timpul personalitatea, semn că nu se mai respectă pe sine însăşi. Iar o femeie care nu se respectă, înceteaza sa mai interese un bărbat (chiar şi îndrăgostit). E tratată în funcţie de capriciile lui, pîna cînd se plictiseşte, o schimbă sau o părăseşte. Ţine minte, inimă, chiar şi în iubire, demnitatea e una din cele mai seducatoare trăsături ale unei femei.

Frămîntări...nocturne (p.3)

Inima: De ce cînd îmi place un bărbat și-i dau de înțeles lucrul acesta, mai întîi se arată plăcut surprins, iar apoi se retrage treptat "din aventură" ? Ce se întîmplă ? Nu-i mai plac, s-a răzgîndit, s-a speriat ?

Rațiunea: Ține minte, inimă, că deși bărbaților le plac femeile cu inițiativă și sincere, în același timp, se tem de cele care se oferă singure, care nu știu să-i provoace prin felul lor de a fi. Dependența lor afectivă, începe să-i plictisească, apoi să-i irite. Doar ceea ce s-a obținut prin eforturi mari, se prețuiește cu adevărat.

Inima: De ce unii bărbați continuă sa fie insistenți, chiar dacă au auzit de nenumărate ori un refuz din partea mea? De ce o fac ? Din ambiție? Din supărare ? Din…ce ?

Rațiunea: Cînd un bărbat nu poate avea femeia pe care și-o dorește, crede-mă, inimă, va face tot posibilul și chiar imposibilul ca s-o cucerească. E ca o nebunie fără sfîrșit. Cu cît femeia se îndepărtează, cu atît mai mult bărbatul vrea să se apropie de ea. Uneori nebunia asta se numește dragoste și poate dura o viață întreagă. Cred că înțelegi mai bine decît mine, inimă, cum e să te zbuciumi într-o iubire neîmpărtășită.

Frămîntări...nocturne (p.2)

Inima: Cum să mă despart de o inimă de femeie care m-a făcut s-o iubesc ca un nebun, iar apoi m-a trădat și nici acum nu mă lasă să-mi cicatrizez rănile? Cum să o fac să înțeleagă că după mărturisirea ei că nu m-a iubit niciodată, îmi vine greu s-o privesc?

Rațiunea: Scrie o scrisoare de adio și dispari.

"Ai avut perfectă dreptate cînd ai hotarît să rupem relația noastră. Iți mulțumesc pentru plăcerea pe care mi-ai oferit-o, se pare că din milă. Ți-ai jucat rolul cu atîta măiestrie că n-am stat nici o clipă să mă întreb dacă mă iubești cu adevărat. M-ai sedus inteligent, nu ți-am putut rezista, m-ai făcut să-ți răspund sincer la sentimentele tale în care n-am simțit nici o notă falsă.
Să nu crezi că-ți scriu acum ca să te întorc. E prea tîrziu și sper să nu mai aud niciodată "te iubesc" de la tine. Îmi dau seama bine acum, cît de greu ți-a fost cu mine: să nu iubești, dar să te comporți ca o îndrăgostită. Nu mă mai cauta. Încearcă să faci un efort. Numai astfel vom putea uita unul de altul și de dragostea noastră cu față ipocrită. Îți doresc să găsești fericirea și fără mine!"

Frămîntări...nocturne (p.1)

Inima: Nu înțeleg ce se întîmplă... Totul era bine și dintr-odată a dispărut. Fără nici o explicație. Nu mai dă nici un semn de viață. Nu-l mai văd, nu mai sună, nu mai scrie. Poate s-a întîmplat ceva? Poate l-am supărat cu ceva? Poate totuși să-l sun ca să-l întreb ce se întîmplă?

Rațiunea: Crede-mă, nu face să-l cauți. Cunoști și singură deja răspunsul, nu-i așa? El nu mai sună, pentru că nu mai vrea. E atît de simplu. Ține minte, inimă, atîta timp cît un bărbat e interesat de o femeie, nu dispare niciodată pe neașteptate. Te va căuta întruna, te va aștepta cu nerăbdare lîngă casă, va organiza întîlniri ocazionale etc. Nimic nu-i va sta în cale... dacă-și dorește cu adevărat să te vada în preajmă.
Și dacă nu vrei să-l faci să te mintă, să-ți raspundă la întrebarea ta "de ce ai disparut din viața mea" prin "am fost prea ocupat, am avut prea mult de lucru", mai bine nu-l întreba nimic. Dacă nu cauți încă un motiv ca să te doară și mai tare... acest adevăr ... nu-l mai întreba nimic. Cunoști doar și singură răspunsul.

Femeile ca anotimpurile

În dimineaţa asta senină, soacra mică se plimba sub un dangăt de clopot şi se gîndea că femeile sunt ca anotimpurile. Cele frumoase îţi aprind repede instinctele primare, îţi reînvie pofta de viaţă ca o primavară neaşteptată, te îmbată prin miresme de prospeţime şi-ţi tulbură complet minţile. Cele urîte, te dezgustă ca ploile reci de toamnă. Cu timpul însă devin ca un balsam pentru suflet, prin gînduri şi sentimente profunde care-ţi aduc pacea în suflet. Un fel de frumuseţe pe care n-o vezi, dar o simţi cu interiorul.
Păcat că nu e posibilă o intercalare de două anotimpuri: o zi de primavară, alta de toamnă, una cu cireşi înfloriţi, alta cu…ploi triste cu frunze reci…
Cred că natura s-a gindit de o mie de ori înainte de a alege ordinea anotimpurilor. Altfel, am înnebuni cu toţii de frumuseţi încîlcite în timp.

O voce in genunchi

Am fost azi la un magazin turcesc sa-mi cumpar curechi murat pentru galusi. Magazinul era gol-golut. Cautam fara graba raftul cu borcane burduhoase pline cu curechi numai bun de galucele asa cum imi trebuia mie. Pe neastepate, aud o voce dincolo de raftul din fata. Cinta cineva. O femeie. Am luat un borcan in brate (eeeeh, trebuia sa mai iau unul ca mi-o ramas inca ceva umplutura) si m-am indreptat spre locul de unde izvora vocea ceea duioasa. Era cu spatele la mine, in genunchi, aranja niste saci mici plini cu fasole si ... cinta cu atita suflet, c-am regretat pentru un moment ca nu inteleg nici un cuvint in turca. Nu stia ca are o spectatoare, poate ca din cauza asta cintarea era si mai vie, si mai tulburatoare. Nu vroiam nici eu sa ma zareasca si chiar ma simteam un pic jenata ca nu dau un semn din prezenta mea, asa ca m-am indreptat tiptil spre iesire ca sa-mi achit cumparatura. Pe drum ma gindeam ca nici nu stie femeia cit e de fericita ca ii vine a cinta intre sacii de fasole. Ca daca mie avea sa-mi spuna cineva: "ia du-te si aranjeaza niste saci cu fasole, nahut, graunte...", apoi totul avea sa fie, de la cucui pina la vinatai, numai nu cintare sau aranjare.
Si tot avea sa fie din suflet. ;)

Frica...

Cred ca e mai usor sa urasti decit sa iubesti. Putin conteaza ce sau pe cine. Azi inca nu pot spune care dintre aceste doua sentimente e mai nociva pentru sanatate. Cind urasti, te distrugi treptat din interior pina intr-o zi cind simti ca nu mai esti in stare sa pastrezi echilibrul si te prabusesti. Cind iubesti, te viziteaza sistematic o frica. Cu cit mai mult iubesti, cu atit mai mare e frica de a pierde obiectul iubirii. Frica aceasta te destabilizeaza, te roade din interior, te intristeaza.