De obicei, sîmbătă seara ochii mei se odihnesc pe youporn sau youtube. Aseară, pentru că îmi luasem deja doza de pornografie în real life, m-am băgat oleacă pe youtube. Nu ştiu cum voi, dar eu, fac ce dreg şi tot ajung să privesc secvenţe din filme sovietice. Ieri căutam să-l revăd pe Athos din "Cei trei muşchetari". L-am găsit exact în starea de suflet care mă scotea atunci din minţi: triiiist, abătut, suferind din dragoste pentru o femeie care nu-l merită. Of, cred că mulţi bărbaţi nu-şi dau seama cît de seducători pot fi atunci cînd suferă. Din dragoste, bineînteles, nu de dureri de dinţi :)
Se schimbă totul atunci în ei, de la gînduri pînă la privire şi tonalitatea vocii. Într-un cuvînt, devin filozofi. Iar pentru multe femei, un filozof în suferinţe e o adevărată provocare ;)
Cînd eram domnişorică numai bună de gîdilit şi priveam exaltată secvenţa aceasta, mă vedeam Miledy -femme fatale, cea pentru care cînta sfîşiiat de amor rănit, dragul meu Athos. Visul meu era să devin o femeie periculoasă ca Milady, care seduce şi manipulează prin frumusetea ei. Îmi plăcea nebunia ei naturală, felul ei leger de a trata bărbaţii şi … visam bineînţeles la un tatuaj ascuns pe braţ. Lilium regale.
Mdea… îndrăzneţe visări, mai ales pentru o şcolăriţă sovietică cu înfăţişare standard şi purtare exemplară (ă-ă-ă, cu cîteva excepţii mici dar cu efecte mari). De fiecare dată, cînd imi cercetam face-ul în oglindă, eram convinsă că pentru a deveni o adevărată Miledy îmi trebuiau doar niște plete blonde lungi și încîlcite, pomeți alungiți și un nas frumos ascuțit. Iaca la nas, visurile mele se cam întunecau la culoare. Pentru că acesta nu numai că nu era ascuțit dar, culmea, avea forma unei fasolici cu pistrui. Și atunci în sufletul meu romantic se furișau niște întrebari răscolitoare: oare ar putea sau nu, un bărbat ca Athos să ardă în flăcări de iubire pentru un nas cu pistrui?
Ce s-a ales acum din visul meu?
Am devenit nebunatică, da. Nici nu trebuie să mă prefac măcar.
Fasolica mea a crescut și s-a transformat miraculos din defect în efect.
Tatuaj încă nu am reușit sa-mi fac, dar mi-e plină casa de simboluri regale. Și abia azi mi-am dat seama de lucrul acesta.
Pentru cineva totuși am reușit (fără ca să vreau) să fiu Miledy a vieții sale. A se citi : stervă cu majusculă și cu trei semne de exclamare la urmă.
Încă un bărbat cum se cade a devenit filozof pe lumea asta.
Poate din cauza secvenței de mai sus?
Cine știe...
Se afișează postările cu eticheta Amintiri in casa mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Amintiri in casa mare. Afișați toate postările
duminică, iunie 08, 2008
miercuri, mai 28, 2008
Angina ucraineasca si flacaii (tot ucraineni)
Pentru ca mai astau azi la pat cu angina mea aiurea, ma napadesc aminti de tot felul. Legate si ele de boala. Cind m-am trezit cu angina prima data in viata, eram departe de casa. Se facea la un "kurort" ucrainean. "Kurortul" cela era mai mult pentru maica-mea, ca pentru mine a fost o tortura din prima pina in ultima zi, plus efecte psihologice pentru citeva luni dupa aceea. Si asta din cauza ca trebuia sa ma scol dimineata pe la 7.30, sa ma car cumintica la sursa ca sa beu apa bihlita si sa-mi insuflu ca matelele mele se purifica, sa urmez toate procedurile cu tot babetul de pe-acolo, iar seara sa admir mosnegaraia cum cinta cu pasiune la garmosca sub copaci.
Se pare ca pe cineva din ceruri chinul meu nu l-a lasat indiferent, astfel incit ca a hotarit sa-mi trimita oleaca de divertisment pe cap. Mi l-a trimis cu salvarea, cu un medic tinerel, care dupa examinare, mi-a luat cu grija mina si i-a zis maicii-mele : "eeeee, fata matale e in stare grava, trebuie transportata de urgenta la spital, cu febra asta nu-i de glumit". Iaca asa m-am pomenit eu cu angina ucraineasca in corp moldovenesc, intr-un spital de fason sovietic, la o ora departare de sursa cu apa bihlita, intr-un hutoras uitat de lume si civilizatie.
Prima seara am dormit singura in salon. A doua seara a sosit o adolescenta fricoasa. Cind am vazut ca bea “furatilin”am intrebat-o curioasa:
-Cum is la gust?
-Amare, si s-a incretit
-Cine ti-a spus sa le bei?
-Sora medicala.
-Vino sa-ti arat ce trebuie sa faci cu pastilele. "Furatilinul" nu se bea, dizolvi citeva pastile in pahar cu apa calduta. Iei paharul, te duci la baie, faci gargare si incepi sa inneci gindacii din cada cu apa din gura. Nu iesi de acolo pina cind nu inneci macar vreo 20 gindaci, altfel nu simti usurare in git.
In a treia seara au aparut inca doua duduite localnice. Ucrainence. Niste blondinete palide. Se susoteau toata ziua intre ele, iar spre seara se incepea un ritual de mai mare dragul sa privesti :))) Aveau un magnetofon "kitaiskii", ascultau muzica si fitiiau bucile dupa hiturile de pe atunci. Bucile erau miscate frumos, chiar profesionist, as spune. La ora 8, zero-zero, se auzea un fluierat indelungat la fereastra. Cineva le transmitea (prin fereastra) ingrendiente pentru un fel de mincare stranie: macaroane (instantaneu, la noi era 1 leu pachetul patrat), rosii, oua, maioneza. Din curiozitate, am gustat si eu melanjul cela bizar la prima vedere, si… am ramas profund satisfacuta de gust. Dupa "cina cea de taina", fetele se pregateau de "iesire", rendez-vous adica. Coafura, machiaj, decolteu, buci reliefate, deodorant turcesc. La ora 23 si niste farimituri, se auzea deja nu unul ci citeva fluieraturi la fereastra. Fetele se catarau cochet pe pervaz si inainte de a pune piciorul pe solul "libertatii" ne rugau sa nu incuiem fereastra pe dinauntru. Se intorceau abia pe la 4-5 dimineata.
Am plecat din spital inaintea lor si nu stiu cit or mai fi stat acolo. Cert este ca scopul lor era ca "libertatea" ceea sa dureze :)
Dar eu acum macar am despre ce sa-mi aduc aminte :)
Se pare ca pe cineva din ceruri chinul meu nu l-a lasat indiferent, astfel incit ca a hotarit sa-mi trimita oleaca de divertisment pe cap. Mi l-a trimis cu salvarea, cu un medic tinerel, care dupa examinare, mi-a luat cu grija mina si i-a zis maicii-mele : "eeeee, fata matale e in stare grava, trebuie transportata de urgenta la spital, cu febra asta nu-i de glumit". Iaca asa m-am pomenit eu cu angina ucraineasca in corp moldovenesc, intr-un spital de fason sovietic, la o ora departare de sursa cu apa bihlita, intr-un hutoras uitat de lume si civilizatie.
Prima seara am dormit singura in salon. A doua seara a sosit o adolescenta fricoasa. Cind am vazut ca bea “furatilin”am intrebat-o curioasa:
-Cum is la gust?
-Amare, si s-a incretit
-Cine ti-a spus sa le bei?
-Sora medicala.
-Vino sa-ti arat ce trebuie sa faci cu pastilele. "Furatilinul" nu se bea, dizolvi citeva pastile in pahar cu apa calduta. Iei paharul, te duci la baie, faci gargare si incepi sa inneci gindacii din cada cu apa din gura. Nu iesi de acolo pina cind nu inneci macar vreo 20 gindaci, altfel nu simti usurare in git.
In a treia seara au aparut inca doua duduite localnice. Ucrainence. Niste blondinete palide. Se susoteau toata ziua intre ele, iar spre seara se incepea un ritual de mai mare dragul sa privesti :))) Aveau un magnetofon "kitaiskii", ascultau muzica si fitiiau bucile dupa hiturile de pe atunci. Bucile erau miscate frumos, chiar profesionist, as spune. La ora 8, zero-zero, se auzea un fluierat indelungat la fereastra. Cineva le transmitea (prin fereastra) ingrendiente pentru un fel de mincare stranie: macaroane (instantaneu, la noi era 1 leu pachetul patrat), rosii, oua, maioneza. Din curiozitate, am gustat si eu melanjul cela bizar la prima vedere, si… am ramas profund satisfacuta de gust. Dupa "cina cea de taina", fetele se pregateau de "iesire", rendez-vous adica. Coafura, machiaj, decolteu, buci reliefate, deodorant turcesc. La ora 23 si niste farimituri, se auzea deja nu unul ci citeva fluieraturi la fereastra. Fetele se catarau cochet pe pervaz si inainte de a pune piciorul pe solul "libertatii" ne rugau sa nu incuiem fereastra pe dinauntru. Se intorceau abia pe la 4-5 dimineata.
Am plecat din spital inaintea lor si nu stiu cit or mai fi stat acolo. Cert este ca scopul lor era ca "libertatea" ceea sa dureze :)
Dar eu acum macar am despre ce sa-mi aduc aminte :)
miercuri, mai 07, 2008
Fecioara după gratii
Aveam 15 ani şi iubeam. Într-una din serile tandre de vară, mă găteam de întîlnire în casa mare a bunicii. Îmi potriveam o rochie albă şi uşoară, în faţa unei oglinzi sprijinite de lada veche de fată mare a bunicii. Cînd eram aproape gata de plecare, am auzit dintr-odată cum s-a încuiat lăcata uşii din exterior sub vocea sardonică a vărului meu: «revin peste o oră, păpuşo, vezi să nu te plictiseşti prea tare». Am rămas ţintită locului, cu privirea pierdută între florile brodate pe albastrul întunecat al perdelelor din faţa uşii. Nişte perdele grele ce doseau două porţi mari de stejar încuiate ferm. Înţelesem bine că vărul meu nu glumea şi cel puţin peste o oră puteam fi eliberată. Am trecut cu privirea toate cinci ferestruici ale odăii fixate cu gratii din interior. Le-am încercat rînd pe rînd pe toate să văd dacă era vreo posibilitate de evadare, insa nu le-am putut mişca. Şi niciodată n-am înţeles misterul gratiilor de la ferestre, într-o casă mare, chiar dacă aceasta era veche de cînd lumea şi mirosea a veşnicie.
M-am întins pe pat, stăteam aşa nemişcată cu mâinile sub piept şi cu privirea în tavan. Aproape că nu respiram. S-a lăsat o linişte profundă şi răcoroasă aşa cum poate fi doar într-o casă mare şi poate… doar într-un cavou. Mirosea uşor a busuioc şi a covrigei presărati cu mac. O musca rătăcită se lovea din cînd în cînd de sticla icoanei Sfîntului Nicolae din colţ. O icoană mare, îmbrobodită cu grijă în cel mai arătos prosop.
Cu cît mai mult timp trecea, cu atît mai dureros mă inţepa fiecare clipă. Iar gîndul îmi era departe, pe malul Nistrului, sub o salcie pletoasă, lînga o barcă. Acolo unde era… el.
Sau poate că… nu mai era?
Cînd lumina amurgului se stingea în ferestruicile casei sub cîntecul somnoros al greierilor, am auzit în sfîrsit lacătul de la uşa deschizîndu-se. Am sărit iute din pat, am împins cu putere uşa şi am zbughit-o afară. Un strigăt din urmă a încercat să mă reţină, dar nu mai auzeam nimic şi nimeni nu mă mai putea opri în clipa ceea. Alergam desculţa, cu pletele în vînt şi cu un singur gînd repetat frenetic ca o rugăciune: mai rămîi, te rog, mai rămîi încă un pic, sub salcia noastră…
Mă astepta…
I-am sărit din fuga în braţe… aproape fericită. După cîteva clipe am intrat în apă să-mi răcoresc picoarele lingă barcă. Pe apele domoale ale Nistrului plutea la vale …o coroniţă din flori albe şi mărunte…
Am petrecut-o cu privirea şi n-am spus nimic.
Au trecut mulţi ani de atunci. Cînd mă întîlnesc cu vărul meu la un pahar de amintiri, îl tachinez de fiecare dată cu aceeaşi întrebare:
- Mai ţii minte cum m-ai închis…
- Ţin minte. Şi de fiecare dată mă întreb oare cît ai să-mi mai reproşezi gestul cela?
- Şi totuşi… nu trebuia să mă laşi în libertate în seara ceea. Nu trebuia…
M-am întins pe pat, stăteam aşa nemişcată cu mâinile sub piept şi cu privirea în tavan. Aproape că nu respiram. S-a lăsat o linişte profundă şi răcoroasă aşa cum poate fi doar într-o casă mare şi poate… doar într-un cavou. Mirosea uşor a busuioc şi a covrigei presărati cu mac. O musca rătăcită se lovea din cînd în cînd de sticla icoanei Sfîntului Nicolae din colţ. O icoană mare, îmbrobodită cu grijă în cel mai arătos prosop.
Cu cît mai mult timp trecea, cu atît mai dureros mă inţepa fiecare clipă. Iar gîndul îmi era departe, pe malul Nistrului, sub o salcie pletoasă, lînga o barcă. Acolo unde era… el.
Sau poate că… nu mai era?
Cînd lumina amurgului se stingea în ferestruicile casei sub cîntecul somnoros al greierilor, am auzit în sfîrsit lacătul de la uşa deschizîndu-se. Am sărit iute din pat, am împins cu putere uşa şi am zbughit-o afară. Un strigăt din urmă a încercat să mă reţină, dar nu mai auzeam nimic şi nimeni nu mă mai putea opri în clipa ceea. Alergam desculţa, cu pletele în vînt şi cu un singur gînd repetat frenetic ca o rugăciune: mai rămîi, te rog, mai rămîi încă un pic, sub salcia noastră…
Mă astepta…
I-am sărit din fuga în braţe… aproape fericită. După cîteva clipe am intrat în apă să-mi răcoresc picoarele lingă barcă. Pe apele domoale ale Nistrului plutea la vale …o coroniţă din flori albe şi mărunte…
Am petrecut-o cu privirea şi n-am spus nimic.
Au trecut mulţi ani de atunci. Cînd mă întîlnesc cu vărul meu la un pahar de amintiri, îl tachinez de fiecare dată cu aceeaşi întrebare:
- Mai ţii minte cum m-ai închis…
- Ţin minte. Şi de fiecare dată mă întreb oare cît ai să-mi mai reproşezi gestul cela?
- Şi totuşi… nu trebuia să mă laşi în libertate în seara ceea. Nu trebuia…
luni, mai 05, 2008
Ochiul albastru
Intr-o dimineata recenta imi desenam ochii la oglinda. M-am indepartat oleaca, ca sa ma mai conving o data de frumusetea lor azurie, care mi-o servit bine in viata mea scurta (tre sa recunosc) si care …vine… de la un barbat foarte urit. M-am gindit sa scriu azi despre ea.
Deci, frumusetea aceasta azurie mi-a fost transmisa prin ereditate si cu de-a sila. Sa ma ierti, bunele, ca scriu acum, c-ai fost tare urit si culmea… neiubit, dar asa-s nepotii, ai dracului de nerecunoscatori. Si ca sa te linistesc, bunele, acolo sus unde esti, sa fii sigur ca se va gasi un nepot si pentru mine, mucos si sipileag, care peste vreo 30-40-50 ani a stuchi smacina peste poza mea de acum si a spune: "oooof, ce bunica urita am mai avut, si ce culoare a ochilor mai avea, exact ca pishatul pestilor din oceanul indian". Si eu am sa ma innervez, bunele, ca-s femeie, si cu mine asa glume nu merg. Am sa-i trimit de-acolo de sus, 13 ciori cu diaree matinala drept peste capatina lui si exact atunci cind a traversa cea mai lunga zebra a orasului. Mai mult, nu-ti mai spun nimic, bunele, sa nu folosesti priiomurile mele impotriva mea.
Dar sa depasim lucrurile triste de la o luni si sa trecem direct la lucruri si mai triste.
In tinerete, bunica mea era o femeie subtirica, zvelta, balaioara, cu par negru lung, frumisica foc. Nu stiu ce culoare a ochilor avea atunci. Cind a venit rindul s-o cunosc si eu, erau deacum stersi, obositi si fara culoare. Ca niste umbre in ceata. La sfirsitul zilelor lungi de vara, eu copkil zburdalnic si neostenit, aveam obiceiul sa ma cuibaresc in bratele ei pe patul de linga fereastra ce deschidea privelistea unui cer instelat. Intr-una din serile cele linistite am intrebat-o: "Bunico, cum l-ai cunoscut pe bunelul?" Era una din intrebatile pe care un copil le pune fara sa se gindeaca mult. Sunt sigura ca intrebarea asta nu a avut cine sa i-o puna pina la mine (cel putin jumate de secol) si cred ca a ramas surprinsa tare, pentru ca a facut o pauza mare inainte sa inceapa povestirea.
Ceea ce mai tin minte din povestea ceea, caci am adormit cu mult pina la sfirsitul ei, e ca la virsta de 17 ani, parintii ei (strabuneii mei) au aranjat un mariaj cu un barbat mult mai in virsta decit ea (sub 40 ani), sever, aspru, urit, josut, tortosel si… doar cu un singur ochi. Albastru. Strabuneii mei l-au gasit destul de frumos, pentru ca avea… mult pamint si era gospodar. Ceea ce nu stiau ei, e ca in sufletul cela fraged de copila, se zbuciuma deja o dragoste pentru o pereche de ochi…negri. Cind trecea caruta cu flori albe si cu mireasa trista prin sat, perechea ceea de ochi negri plingea in hohote pe prispa unei case saracacioase si urite, da, tare urite, pentru ca nu avea destul pamint in spatele ei. Flacaul insa era frumos, inalt, chipes, cu par negru stralucitor.
Bunica a facut 9 copii cu bunelul meu uritel si usor detestat. Nu stiu daca a simtit bunelul vreodata sentimentul de ura din partea nevestei sale, dar… pare-se ca a fost om de treaba pina la urma. Poate chiar a simtit, bietul de el, cum e sa nu ai macar doi ochi frumosi. Cum e sa fii urit (ca infatisare) si urit (ca sentiment). Si … a fost generos cu …mine, cel putin. Cine stie, poate s-a gindit ca daca o fi sa ma nasc urita ca el, macar sa am parte de o pereche de ochi frumosi.
Deci, frumusetea aceasta azurie mi-a fost transmisa prin ereditate si cu de-a sila. Sa ma ierti, bunele, ca scriu acum, c-ai fost tare urit si culmea… neiubit, dar asa-s nepotii, ai dracului de nerecunoscatori. Si ca sa te linistesc, bunele, acolo sus unde esti, sa fii sigur ca se va gasi un nepot si pentru mine, mucos si sipileag, care peste vreo 30-40-50 ani a stuchi smacina peste poza mea de acum si a spune: "oooof, ce bunica urita am mai avut, si ce culoare a ochilor mai avea, exact ca pishatul pestilor din oceanul indian". Si eu am sa ma innervez, bunele, ca-s femeie, si cu mine asa glume nu merg. Am sa-i trimit de-acolo de sus, 13 ciori cu diaree matinala drept peste capatina lui si exact atunci cind a traversa cea mai lunga zebra a orasului. Mai mult, nu-ti mai spun nimic, bunele, sa nu folosesti priiomurile mele impotriva mea.
Dar sa depasim lucrurile triste de la o luni si sa trecem direct la lucruri si mai triste.
In tinerete, bunica mea era o femeie subtirica, zvelta, balaioara, cu par negru lung, frumisica foc. Nu stiu ce culoare a ochilor avea atunci. Cind a venit rindul s-o cunosc si eu, erau deacum stersi, obositi si fara culoare. Ca niste umbre in ceata. La sfirsitul zilelor lungi de vara, eu copkil zburdalnic si neostenit, aveam obiceiul sa ma cuibaresc in bratele ei pe patul de linga fereastra ce deschidea privelistea unui cer instelat. Intr-una din serile cele linistite am intrebat-o: "Bunico, cum l-ai cunoscut pe bunelul?" Era una din intrebatile pe care un copil le pune fara sa se gindeaca mult. Sunt sigura ca intrebarea asta nu a avut cine sa i-o puna pina la mine (cel putin jumate de secol) si cred ca a ramas surprinsa tare, pentru ca a facut o pauza mare inainte sa inceapa povestirea.
Ceea ce mai tin minte din povestea ceea, caci am adormit cu mult pina la sfirsitul ei, e ca la virsta de 17 ani, parintii ei (strabuneii mei) au aranjat un mariaj cu un barbat mult mai in virsta decit ea (sub 40 ani), sever, aspru, urit, josut, tortosel si… doar cu un singur ochi. Albastru. Strabuneii mei l-au gasit destul de frumos, pentru ca avea… mult pamint si era gospodar. Ceea ce nu stiau ei, e ca in sufletul cela fraged de copila, se zbuciuma deja o dragoste pentru o pereche de ochi…negri. Cind trecea caruta cu flori albe si cu mireasa trista prin sat, perechea ceea de ochi negri plingea in hohote pe prispa unei case saracacioase si urite, da, tare urite, pentru ca nu avea destul pamint in spatele ei. Flacaul insa era frumos, inalt, chipes, cu par negru stralucitor.
Bunica a facut 9 copii cu bunelul meu uritel si usor detestat. Nu stiu daca a simtit bunelul vreodata sentimentul de ura din partea nevestei sale, dar… pare-se ca a fost om de treaba pina la urma. Poate chiar a simtit, bietul de el, cum e sa nu ai macar doi ochi frumosi. Cum e sa fii urit (ca infatisare) si urit (ca sentiment). Si … a fost generos cu …mine, cel putin. Cine stie, poate s-a gindit ca daca o fi sa ma nasc urita ca el, macar sa am parte de o pereche de ochi frumosi.
duminică, mai 04, 2008
Povestea unei vrajitoare
Unchiul meu era flacau frumos in tinerete. Cind a venit vremea sa se insoare si il astepta mireasa gatita si frumoasa in fata oglinzii, nebunul de el a fugit la Nistru sa se inece. Nu l-au lasat, l-au scos, l-au suduit (vorba de la nord), l-au uscat si au incheiat grabnic nunta. Nimeni nu stie ce l-a apucat atunci si ce se facea in sufletul lui de a hotarit sa-si puna capat zilelor.
Peste un an, flacaul a adus acasa o nevasta noua. La vederea ei bunica-mea a scapat sapa din mina si si-a facut cruce. Gesturi nediplomatice din partea ei, dar intr-un cadru rural erau aproape ca firesti. Feciorul sau tinea la brat o femeiusca cu ochii bulbucati, dintre care unul o tintea pe bunica-mea iar celalalt pe feciorul sau (in acelasi timp), mica de statura, rotunda fara talie, imbracata in sarafan, ce dezgolea doua picioruse scurte inaltate pe tocuri, cocosata si mai batrina decit mirele. Intr-un cuvint, pe cit de frumos era flacaul, pe atit de urita era mireasa si naucita de-a binelea bunica-mea.
Cred ca ati inteles deja ca in acea zi de vara, inca o soacra pe lumea asta a declarat razboi nurorii sale. Pretextul era primitiv de simplu: nu trebuia sa fie uritenia ceea de femeie perechea mezinului sau chipes, ca ride lumea. Si lumea ridea. Vecinii rideau. Neamurile rideau. Au gasit si o porecla pentru ea, umilitoare pentru orice femeie, ce se tragea de la fizicul ei ridicol. Am s-o omit din respect pentru ea, pentru ca … tanti Nina, asa o numeam eu si ei ii placea, imi era draga.
Cind lumea nu mai stia cum s-o mai jigneasca si mai ales din neputinta de a intelege cum a reusit sa puna mina pe un flacau, dupa care tinjeau frumoasele satului, au mai invinuit-o de lucruri necurate, adica de vraji. Si intr-adevar parea ca avea un scut invizibil cu care se apara de vorbele rele, pentru ca rareori o vedeam trista, zimbea cu gust ca o copila, avea un umor neobisnuit prin care te incuraja si te incalzea cu vocea-i domoala cind iti vorbea. Te atragea cu sufletul si te respingea cu chipul in acelasi timp. In preajma ei incercai aceleasi sentimente ca intr-o padure: mister, frica, interes, libertate, admiratie si iar… frica.
Nu stiu ce sentimente incerca unchiul meu, dar cred ca o iubea mult, de vreme ce continuau sa fie impreuna la bine si mai ales la rau. Caci dupa ce au fost alungati din casa bunicii, unchiul meu a cazut subit la pat. Nici un medic nu a putut sa-i identifice boala. Traiau intr-o cameruta de camin, izolati, pentru ca nimeni nu se incumeta sa-i viziteze. Nimeni nu intelegea iubirea lor ciudata si aveau frica mai ales de tanti Nina.
I-am vizitat. Am glumit si am vorbit despre totul si nimic ca in vremurle de odinioara. Din pacate, a trebuit sa-mi impun o masca de comprtament jovial, ca sa opresc avalansa de emotii triste ce ma incerca. Prea greu era de suportat aerul in care se ofilea in mizerie si boala o iubire exilata.
Mai tirziu am aflat ca unchiul meu fusese internat la casa de nebuni. Intr-o dimineata de iarna, cu zapada, glod si soare, mi-am schimbat cizmele elegante de capitala pe o pereche de ciubote vechi dar rezistente si … sub privirea dezaprobatoare a bunicii, m-am pornit la drum. Dupa 11 km de cale pe jos am ajuns la spital si am intrat intr-o odaie pustie. Unchiul meu era la proceduri. Il asteptam tacuta privind o pata de soare pe peretele in drept cu patul sau gol. Lumina slaba venea prin fereastra ingropata pe jumatate in pamint. Am zarit niste firicelele firave de iarba ascunse sub zapada patata de glod si ma gindeam ca ele cresc in fiecare zi sub privirea unchiului meu. Ca sa urmaresti spectacolul acesta minunat al naturii trebuie sa fii nebun si pe jumatate ingropat in pamint.
Cind a revenit in odaie pustiita am vorbit mult, incoerent, cu pause lungi si grele. Inainte de plecare, m-a strins de mina si mi-a zis cu licarire in ochi : Ce bine c-ai venit. Acum pot si eu sa spun la toti ca a fost nepoata la mine. I-am raspuns printr-un zimbit doar. Abia m-am abtinut ca sa nu-i spun : eu am sa mai vin, bade (asa-i spuneam), neaparat am sa vin. Dar nu puteam sa-l mint, caci ne despartea o distanta tare mare (in afara de cei 11 km) si puteam ajunge acolo doar in vacantele scolare.
Tanti Nina l-a ingrijit pina la ultima rasuflare. Apoi a disparut. Am incercat s-o gasesc, am intrebat de ea de multa lume. Nu a lasat nici o urma. Ca o vrajitoare adevarata.
Povestea de mai sus am scris-o intru memoria tuturor persoanelor, implicate in soarta celor doi si care nu mai sunt in viata. Se aduna aproape un cimitir intreg. Pentru ca nu pot sa ma deplasez pina la mormintele lor reale, sarbatoresc Pastele Blajinilor in felul meu, intr-o lume virtuala, cu fiecare care a citit rindurile acestea.
Peste un an, flacaul a adus acasa o nevasta noua. La vederea ei bunica-mea a scapat sapa din mina si si-a facut cruce. Gesturi nediplomatice din partea ei, dar intr-un cadru rural erau aproape ca firesti. Feciorul sau tinea la brat o femeiusca cu ochii bulbucati, dintre care unul o tintea pe bunica-mea iar celalalt pe feciorul sau (in acelasi timp), mica de statura, rotunda fara talie, imbracata in sarafan, ce dezgolea doua picioruse scurte inaltate pe tocuri, cocosata si mai batrina decit mirele. Intr-un cuvint, pe cit de frumos era flacaul, pe atit de urita era mireasa si naucita de-a binelea bunica-mea.
Cred ca ati inteles deja ca in acea zi de vara, inca o soacra pe lumea asta a declarat razboi nurorii sale. Pretextul era primitiv de simplu: nu trebuia sa fie uritenia ceea de femeie perechea mezinului sau chipes, ca ride lumea. Si lumea ridea. Vecinii rideau. Neamurile rideau. Au gasit si o porecla pentru ea, umilitoare pentru orice femeie, ce se tragea de la fizicul ei ridicol. Am s-o omit din respect pentru ea, pentru ca … tanti Nina, asa o numeam eu si ei ii placea, imi era draga.
Cind lumea nu mai stia cum s-o mai jigneasca si mai ales din neputinta de a intelege cum a reusit sa puna mina pe un flacau, dupa care tinjeau frumoasele satului, au mai invinuit-o de lucruri necurate, adica de vraji. Si intr-adevar parea ca avea un scut invizibil cu care se apara de vorbele rele, pentru ca rareori o vedeam trista, zimbea cu gust ca o copila, avea un umor neobisnuit prin care te incuraja si te incalzea cu vocea-i domoala cind iti vorbea. Te atragea cu sufletul si te respingea cu chipul in acelasi timp. In preajma ei incercai aceleasi sentimente ca intr-o padure: mister, frica, interes, libertate, admiratie si iar… frica.
Nu stiu ce sentimente incerca unchiul meu, dar cred ca o iubea mult, de vreme ce continuau sa fie impreuna la bine si mai ales la rau. Caci dupa ce au fost alungati din casa bunicii, unchiul meu a cazut subit la pat. Nici un medic nu a putut sa-i identifice boala. Traiau intr-o cameruta de camin, izolati, pentru ca nimeni nu se incumeta sa-i viziteze. Nimeni nu intelegea iubirea lor ciudata si aveau frica mai ales de tanti Nina.
I-am vizitat. Am glumit si am vorbit despre totul si nimic ca in vremurle de odinioara. Din pacate, a trebuit sa-mi impun o masca de comprtament jovial, ca sa opresc avalansa de emotii triste ce ma incerca. Prea greu era de suportat aerul in care se ofilea in mizerie si boala o iubire exilata.
Mai tirziu am aflat ca unchiul meu fusese internat la casa de nebuni. Intr-o dimineata de iarna, cu zapada, glod si soare, mi-am schimbat cizmele elegante de capitala pe o pereche de ciubote vechi dar rezistente si … sub privirea dezaprobatoare a bunicii, m-am pornit la drum. Dupa 11 km de cale pe jos am ajuns la spital si am intrat intr-o odaie pustie. Unchiul meu era la proceduri. Il asteptam tacuta privind o pata de soare pe peretele in drept cu patul sau gol. Lumina slaba venea prin fereastra ingropata pe jumatate in pamint. Am zarit niste firicelele firave de iarba ascunse sub zapada patata de glod si ma gindeam ca ele cresc in fiecare zi sub privirea unchiului meu. Ca sa urmaresti spectacolul acesta minunat al naturii trebuie sa fii nebun si pe jumatate ingropat in pamint.
Cind a revenit in odaie pustiita am vorbit mult, incoerent, cu pause lungi si grele. Inainte de plecare, m-a strins de mina si mi-a zis cu licarire in ochi : Ce bine c-ai venit. Acum pot si eu sa spun la toti ca a fost nepoata la mine. I-am raspuns printr-un zimbit doar. Abia m-am abtinut ca sa nu-i spun : eu am sa mai vin, bade (asa-i spuneam), neaparat am sa vin. Dar nu puteam sa-l mint, caci ne despartea o distanta tare mare (in afara de cei 11 km) si puteam ajunge acolo doar in vacantele scolare.
Tanti Nina l-a ingrijit pina la ultima rasuflare. Apoi a disparut. Am incercat s-o gasesc, am intrebat de ea de multa lume. Nu a lasat nici o urma. Ca o vrajitoare adevarata.
Povestea de mai sus am scris-o intru memoria tuturor persoanelor, implicate in soarta celor doi si care nu mai sunt in viata. Se aduna aproape un cimitir intreg. Pentru ca nu pot sa ma deplasez pina la mormintele lor reale, sarbatoresc Pastele Blajinilor in felul meu, intr-o lume virtuala, cu fiecare care a citit rindurile acestea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
