Povestea unei vrajitoare

Unchiul meu era flacau frumos in tinerete. Cind a venit vremea sa se insoare si il astepta mireasa gatita si frumoasa in fata oglinzii, nebunul de el a fugit la Nistru sa se inece. Nu l-au lasat, l-au scos, l-au suduit (vorba de la nord), l-au uscat si au incheiat grabnic nunta. Nimeni nu stie ce l-a apucat atunci si ce se facea in sufletul lui de a hotarit sa-si puna capat zilelor.

Peste un an, flacaul a adus acasa o nevasta noua. La vederea ei bunica-mea a scapat sapa din mina si si-a facut cruce. Gesturi nediplomatice din partea ei, dar intr-un cadru rural erau aproape ca firesti. Feciorul sau tinea la brat o femeiusca cu ochii bulbucati, dintre care unul o tintea pe bunica-mea iar celalalt pe feciorul sau (in acelasi timp), mica de statura, rotunda fara talie, imbracata in sarafan, ce dezgolea doua picioruse scurte inaltate pe tocuri, cocosata si mai batrina decit mirele. Intr-un cuvint, pe cit de frumos era flacaul, pe atit de urita era mireasa si naucita de-a binelea bunica-mea.

Cred ca ati inteles deja ca in acea zi de vara, inca o soacra pe lumea asta a declarat razboi nurorii sale. Pretextul era primitiv de simplu: nu trebuia sa fie uritenia ceea de femeie perechea mezinului sau chipes, ca ride lumea. Si lumea ridea. Vecinii rideau. Neamurile rideau. Au gasit si o porecla pentru ea, umilitoare pentru orice femeie, ce se tragea de la fizicul ei ridicol. Am s-o omit din respect pentru ea, pentru ca … tanti Nina, asa o numeam eu si ei ii placea, imi era draga.

Cind lumea nu mai stia cum s-o mai jigneasca si mai ales din neputinta de a intelege cum a reusit sa puna mina pe un flacau, dupa care tinjeau frumoasele satului, au mai invinuit-o de lucruri necurate, adica de vraji. Si intr-adevar parea ca avea un scut invizibil cu care se apara de vorbele rele, pentru ca rareori o vedeam trista, zimbea cu gust ca o copila, avea un umor neobisnuit prin care te incuraja si te incalzea cu vocea-i domoala cind iti vorbea. Te atragea cu sufletul si te respingea cu chipul in acelasi timp. In preajma ei incercai aceleasi sentimente ca intr-o padure: mister, frica, interes, libertate, admiratie si iar… frica.

Nu stiu ce sentimente incerca unchiul meu, dar cred ca o iubea mult, de vreme ce continuau sa fie impreuna la bine si mai ales la rau. Caci dupa ce au fost alungati din casa bunicii, unchiul meu a cazut subit la pat. Nici un medic nu a putut sa-i identifice boala. Traiau intr-o cameruta de camin, izolati, pentru ca nimeni nu se incumeta sa-i viziteze. Nimeni nu intelegea iubirea lor ciudata si aveau frica mai ales de tanti Nina.
I-am vizitat. Am glumit si am vorbit despre totul si nimic ca in vremurle de odinioara. Din pacate, a trebuit sa-mi impun o masca de comprtament jovial, ca sa opresc avalansa de emotii triste ce ma incerca. Prea greu era de suportat aerul in care se ofilea in mizerie si boala o iubire exilata.

Mai tirziu am aflat ca unchiul meu fusese internat la casa de nebuni. Intr-o dimineata de iarna, cu zapada, glod si soare, mi-am schimbat cizmele elegante de capitala pe o pereche de ciubote vechi dar rezistente si … sub privirea dezaprobatoare a bunicii, m-am pornit la drum. Dupa 11 km de cale pe jos am ajuns la spital si am intrat intr-o odaie pustie. Unchiul meu era la proceduri. Il asteptam tacuta privind o pata de soare pe peretele in drept cu patul sau gol. Lumina slaba venea prin fereastra ingropata pe jumatate in pamint. Am zarit niste firicelele firave de iarba ascunse sub zapada patata de glod si ma gindeam ca ele cresc in fiecare zi sub privirea unchiului meu. Ca sa urmaresti spectacolul acesta minunat al naturii trebuie sa fii nebun si pe jumatate ingropat in pamint.
Cind a revenit in odaie pustiita am vorbit mult, incoerent, cu pause lungi si grele. Inainte de plecare, m-a strins de mina si mi-a zis cu licarire in ochi : Ce bine c-ai venit. Acum pot si eu sa spun la toti ca a fost nepoata la mine. I-am raspuns printr-un zimbit doar. Abia m-am abtinut ca sa nu-i spun : eu am sa mai vin, bade (asa-i spuneam), neaparat am sa vin. Dar nu puteam sa-l mint, caci ne despartea o distanta tare mare (in afara de cei 11 km) si puteam ajunge acolo doar in vacantele scolare.
Tanti Nina l-a ingrijit pina la ultima rasuflare. Apoi a disparut. Am incercat s-o gasesc, am intrebat de ea de multa lume. Nu a lasat nici o urma. Ca o vrajitoare adevarata.

Povestea de mai sus am scris-o intru memoria tuturor persoanelor, implicate in soarta celor doi si care nu mai sunt in viata. Se aduna aproape un cimitir intreg. Pentru ca nu pot sa ma deplasez pina la mormintele lor reale, sarbatoresc Pastele Blajinilor in felul meu, intr-o lume virtuala, cu fiecare care a citit rindurile acestea.