Fecioara după gratii

Aveam 15 ani şi iubeam. Într-una din serile tandre de vară, mă găteam de întîlnire în casa mare a bunicii. Îmi potriveam o rochie albă şi uşoară, în faţa unei oglinzi sprijinite de lada veche de fată mare a bunicii. Cînd eram aproape gata de plecare, am auzit dintr-odată cum s-a încuiat lăcata uşii din exterior sub vocea sardonică a vărului meu: «revin peste o oră, păpuşo, vezi să nu te plictiseşti prea tare». Am rămas ţintită locului, cu privirea pierdută între florile brodate pe albastrul întunecat al perdelelor din faţa uşii. Nişte perdele grele ce doseau două porţi mari de stejar încuiate ferm. Înţelesem bine că vărul meu nu glumea şi cel puţin peste o oră puteam fi eliberată. Am trecut cu privirea toate cinci ferestruici ale odăii fixate cu gratii din interior. Le-am încercat rînd pe rînd pe toate să văd dacă era vreo posibilitate de evadare, insa nu le-am putut mişca. Şi niciodată n-am înţeles misterul gratiilor de la ferestre, într-o casă mare, chiar dacă aceasta era veche de cînd lumea şi mirosea a veşnicie.

M-am întins pe pat, stăteam aşa nemişcată cu mâinile sub piept şi cu privirea în tavan. Aproape că nu respiram. S-a lăsat o linişte profundă şi răcoroasă aşa cum poate fi doar într-o casă mare şi poate… doar într-un cavou. Mirosea uşor a busuioc şi a covrigei presărati cu mac. O musca rătăcită se lovea din cînd în cînd de sticla icoanei Sfîntului Nicolae din colţ. O icoană mare, îmbrobodită cu grijă în cel mai arătos prosop.
Cu cît mai mult timp trecea, cu atît mai dureros mă inţepa fiecare clipă. Iar gîndul îmi era departe, pe malul Nistrului, sub o salcie pletoasă, lînga o barcă. Acolo unde era… el.
Sau poate că… nu mai era?

Cînd lumina amurgului se stingea în ferestruicile casei sub cîntecul somnoros al greierilor, am auzit în sfîrsit lacătul de la uşa deschizîndu-se. Am sărit iute din pat, am împins cu putere uşa şi am zbughit-o afară. Un strigăt din urmă a încercat să mă reţină, dar nu mai auzeam nimic şi nimeni nu mă mai putea opri în clipa ceea. Alergam desculţa, cu pletele în vînt şi cu un singur gînd repetat frenetic ca o rugăciune: mai rămîi, te rog, mai rămîi încă un pic, sub salcia noastră…
Mă astepta…
I-am sărit din fuga în braţe… aproape fericită. După cîteva clipe am intrat în apă să-mi răcoresc picoarele lingă barcă. Pe apele domoale ale Nistrului plutea la vale …o coroniţă din flori albe şi mărunte…
Am petrecut-o cu privirea şi n-am spus nimic.

Au trecut mulţi ani de atunci. Cînd mă întîlnesc cu vărul meu la un pahar de amintiri, îl tachinez de fiecare dată cu aceeaşi întrebare:
- Mai ţii minte cum m-ai închis…
- Ţin minte. Şi de fiecare dată mă întreb oare cît ai să-mi mai reproşezi gestul cela?
- Şi totuşi… nu trebuia să mă laşi în libertate în seara ceea. Nu trebuia…