Ochiul albastru

Intr-o dimineata recenta imi desenam ochii la oglinda. M-am indepartat oleaca, ca sa ma mai conving o data de frumusetea lor azurie, care mi-o servit bine in viata mea scurta (tre sa recunosc) si care …vine… de la un barbat foarte urit. M-am gindit sa scriu azi despre ea.

Deci, frumusetea aceasta azurie mi-a fost transmisa prin ereditate si cu de-a sila. Sa ma ierti, bunele, ca scriu acum, c-ai fost tare urit si culmea… neiubit, dar asa-s nepotii, ai dracului de nerecunoscatori. Si ca sa te linistesc, bunele, acolo sus unde esti, sa fii sigur ca se va gasi un nepot si pentru mine, mucos si sipileag, care peste vreo 30-40-50 ani a stuchi smacina peste poza mea de acum si a spune: "oooof, ce bunica urita am mai avut, si ce culoare a ochilor mai avea, exact ca pishatul pestilor din oceanul indian". Si eu am sa ma innervez, bunele, ca-s femeie, si cu mine asa glume nu merg. Am sa-i trimit de-acolo de sus, 13 ciori cu diaree matinala drept peste capatina lui si exact atunci cind a traversa cea mai lunga zebra a orasului. Mai mult, nu-ti mai spun nimic, bunele, sa nu folosesti priiomurile mele impotriva mea.

Dar sa depasim lucrurile triste de la o luni si sa trecem direct la lucruri si mai triste.

In tinerete, bunica mea era o femeie subtirica, zvelta, balaioara, cu par negru lung, frumisica foc. Nu stiu ce culoare a ochilor avea atunci. Cind a venit rindul s-o cunosc si eu, erau deacum stersi, obositi si fara culoare. Ca niste umbre in ceata. La sfirsitul zilelor lungi de vara, eu copkil zburdalnic si neostenit, aveam obiceiul sa ma cuibaresc in bratele ei pe patul de linga fereastra ce deschidea privelistea unui cer instelat. Intr-una din serile cele linistite am intrebat-o: "Bunico, cum l-ai cunoscut pe bunelul?" Era una din intrebatile pe care un copil le pune fara sa se gindeaca mult. Sunt sigura ca intrebarea asta nu a avut cine sa i-o puna pina la mine (cel putin jumate de secol) si cred ca a ramas surprinsa tare, pentru ca a facut o pauza mare inainte sa inceapa povestirea.
Ceea ce mai tin minte din povestea ceea, caci am adormit cu mult pina la sfirsitul ei, e ca la virsta de 17 ani, parintii ei (strabuneii mei) au aranjat un mariaj cu un barbat mult mai in virsta decit ea (sub 40 ani), sever, aspru, urit, josut, tortosel si… doar cu un singur ochi. Albastru. Strabuneii mei l-au gasit destul de frumos, pentru ca avea… mult pamint si era gospodar. Ceea ce nu stiau ei, e ca in sufletul cela fraged de copila, se zbuciuma deja o dragoste pentru o pereche de ochi…negri. Cind trecea caruta cu flori albe si cu mireasa trista prin sat, perechea ceea de ochi negri plingea in hohote pe prispa unei case saracacioase si urite, da, tare urite, pentru ca nu avea destul pamint in spatele ei. Flacaul insa era frumos, inalt, chipes, cu par negru stralucitor.

Bunica a facut 9 copii cu bunelul meu uritel si usor detestat. Nu stiu daca a simtit bunelul vreodata sentimentul de ura din partea nevestei sale, dar… pare-se ca a fost om de treaba pina la urma. Poate chiar a simtit, bietul de el, cum e sa nu ai macar doi ochi frumosi. Cum e sa fii urit (ca infatisare) si urit (ca sentiment). Si … a fost generos cu …mine, cel putin. Cine stie, poate s-a gindit ca daca o fi sa ma nasc urita ca el, macar sa am parte de o pereche de ochi frumosi.