Ştiţi unde se opreşte timpul să se mai hodinească un pic? Într-o dumbravă de măslini, credeţi-mă. Că am fost şi eu acolo :)
Se făcea într-o zi însorită de primăvară, dar coaptă ca una de vară.
O dumbravă abia zărită, se înălţa pe o colină, sprijinită de o clopotniţă singuratică. Cînd atingeam frunzele catifelate ale unui măslin pitic, am simţit linistea stranie de acolo, debitată în valuri dulci.
Linişte. Un bîzîit de gîză neastîmpărată. Linişte. Un foşnet de frunze agitate. Linişte. Un sunet de clopot atins de vînt. Linişte… Iar eu, aşezată pe o piatră fierbine, atingeam cu privirea florile de mac aprinse în iarba pîrjolită.
Priveam de la înaltimea dumbrăvii cimitirul alb încrustat în poalele colinei, scăldat în razele vii ale zilei şi mă gîndeam : "uite aici, în liniştea asta văluroasă, aş vrea sa mor…
Sau… poate că ar trebui să trec mai des prin dumbravă? Să încerc să fac din timp un aliat … :) "
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Din timp nu ştiu dacă vei reuşi (î-mi permiţi la "per tu"?) să faci un aliat, dar din dumbravă - cu siguranţă da!
Am ieşit cu toţii din "dumbravă", deaceia, probabil, memoria noastră genetică ne răscoleşte fiinţa când ne aflăm în sânul naturii...
"Am ieşit cu toţii din "dumbravă", deaceia, probabil, memoria noastră genetică ne răscoleşte fiinţa când ne aflăm în sânul naturii..."
Ai dreptate,paisie, is pretioase clipele cele din "dumbrava". Se trezeste copilul din noi, curios si blind. Cind ma vad la natura, alerg dupa fiecare buburuza. M-am gindit de nenumarate ori cit e de important sa avem alaturi de noi persoane care sa ne lase sa redevenim macar pentru ceva timp copii, ceea ce suntem noi cu adevarat, departe de ochii lumii. Sa nu ne priveasca doar ca pe niste nebuni, buni de legat.
Trimiteți un comentariu