Blogging-ul in MD ca si politica: incoerenta, cu iz de gasca si cu ifose mari

N.B. Parere din exterior, a unui utilizator de rind. Inca nu a venit timpul ca sa-mi afisez pretentiile de blogherita.

Despre cautare:

Recunosc din start ca in lista mea de favoriti am bloguri doar in rusa si citeva in franceza. Demult insa imi doream sa citesc regulat niste ginduri vii si autentice in ROMANA. Dar una e sa-ti doresti si cu totul alta e sa gasesti vreo perla virtuala in limba in care gindesti (de preferinta in cea mutilata in urss). De fapt, care perla? Lasa sa fie macar un firicel de nisip, mi-am zis eu cu un an in urma. Si poate ca nu stiu eu sa caut bine sau naiba stie cum se intimpla ca lista mea de favoriti asa si a ramas neschimbata.

Despre bloguri in general:

E mult mai usor sa gasesti un blog de specialitate decit unul personal. La noi in tara (dar si peste hotare), daca ai acces la net, poti face politica virtuala cu spume laptoase la gura si cu degetele pe claviatura. Printr-un singur click si citeva comentarii devii specialist in intergrare europeana, problematica transnistreana, economie etc. Poate ati observat si voi, avem mai multi analisti politici decit alegatori. Dar sa nu credeti ca acestia fac analiza interesanta si constructiva la care chiar m-as abona cu mare placere. Majoritatea face analiza copy-paste. Prefer sa citesc informatia din sursa si nu din etajere de link-uri.

Despre continut si imagine:

Cind citesc ceva intr-un blog, apreciez mult gradul de autenticitate a autorului. Imi este suficient sa trec cu vederea o singura fraza, ca sa-mi dau seama daca am sa mai trec pe acolo sau nu. Bloggerii moldoveni cu 3-4 exceptii (si acei de specialitate) nu stiu a descrie momente din viata lor. Ai impresia ca traiesc toti intr-o cazarma, fara trairi proprii, cu emotii neutre, chiar si iconitele pe care unii le mai baga in loc de cuvinte sunt atit de timide. Cu simtul umorului stau prost de tot. Mai ingimfata si mai vajnica natiune nici ca gasesti in intreg univers virtual. Pai suntem toti analisti politici ce, mama dreacului, nu-i asa? Toti la cravata, pe fundalul steagului europei.
Design-ul blogului nu joaca nici un rol (nu va faceti iluzii in acest sens !!!), daca nu gasesc macar un gind autentic acolo printre linkaraia si explozia aiurea de tot feluri de logo-uri, publicitate si alte mizerii vizuale ce-mi obosesc ochiul. Si nu inteleg mania de a baga peste tot poze personale. Mai intii scrie ceva ce m-ar interesa, ce m-ar face sa-ti caut poza pe net, dar nu-mi baga poza intre ochi de cum intru pe blog. Nu ma-ndragostesc la prima vedere si nici nu-mi caut perechea pe bloguri! Faceti-ma sa ma indragostesc in gindurile voastre!

Despre vizitatori:

Stiti care e cosmarul unui blogger in general? Sa nu aiba cumva azi mai putini vizitatori ca ieri si mai putini decit vecinul. In goana asta cotidiana pentru vizitatori, infloresc in toate culorile pe bloguri contoarele de trafic (poate ca inca nu ma pricep bine in ele). Pentru unii asta ramine unica motivatie de a scrie sau mai bine zis de a umple spatiul virtual. Se scrie de dragul scrisului.
Plictisealaaaaaa nemaipomenitaaaaa !!!!!
Fara nici o culoare si mai ales fara amprenta personala. Iti vine sa pleci in vacanta.
Despre blogroll-uri totul e clar. Eu te bag la mine, tu ma bagi la tine, formam impreuna o gasca. Partea proasta e ca unii nici nu se ostenesc sa le verifice macar. Multe link-uri demult nu mai duc nicaieri. Iar risipa de timp aiurea.

Despre comentarii :

Stiti care e motto-ul si paradoxul unor bloguri specializate? Eu sunt asa de destept, ca nu oricum nu vei ajunge ca mine. Cind un blogger face declaratii la stinga si la dreapta despre libertatea expresiei si cu citeva rinduri mai sus urla ca aproba TOATE comentariile, din respect pentru cititori, pentru ca doar peste citeva minute sa nu bage in seama un comentariu nou si la tema, fiti de acord ca nu merita respect. Pe astfel de bloguri « destepte » despre integrare europeana virtuala nu mai are rost sa trec. Si eu nu sunt unica.

Ah da, eram sa uit. Aproape ca la fiecare postare sau articol se gaseste neaparat "un gramatician" pe post de contor al greselilor. Nu ezita sa bage in nasul autorului fiecare greseluta comisa si bineinteles ca nu face nici o remarca la continut.


Deci, asta e parerea mea la moment, rezultata din cercetarea mea de citeva zile a blogosferei moldovenesti.

Nu avem bloguri, doar niste imitatii jalnice ce put a politica de-acasa.

Daca cunoasteti cumva vreun blog ce se incadreazacit in doleantele mele de mai sus, nu ezitati sa ma informati. Ramin recunoscatoare pin' la moarte :)

Dimineaţă cu dulceaţă ;)

Să vă spun un lucru în dimineaţa asta de mai: un bărbat în duşuri bune e o dulceaţă de bărbat ;) Şi doar ştim noi ca chiar şi din cireşe amare sau ceapă puturoasă poate ieşi o dulceaţă minunată la gust.

Gîndul acesta delicios mi-a trecut prin cap exact la ora 7:58, în momentul în care, de obicei, creierul meu încerca să se conecteze la lumea exterioară şi atunci, cînd am remarcat într-un sfîrşit, că frînăm tare des, în dimineaţa asta. Socrul mic conducea maşina cîntînd şi … cedînd calea maşinilor (există la noi ulicioare prin care circuli doar pe bază de bun simţ) cu treabă şi fără treabă. M-am uitat cu nedumerire mai întîi la el, apoi cu frică la ceas. Bine, mi-am zis, pentru ca mai avem ceva timp să vedem ce iese din experimentul acesta. Hai să vedem la ce marcă de maşină i se va termina răbdarea şi "bunul simţ". Dar socrul mic cînta, avansa şi… iar ceda drumul acolo unde credea el ca cineva are nevoie mai mult decît dînsul.

Şi ştiţi ce vreau să vă spun acum? Am intrat în joc şi eu. Şi chiar am extras ceva plăcere. Mai ales în momentele cînd şoferii ridicau gratios mîna în semn de mulţămire şi… zîmbeau (mie la fel). Cu unul chiar ne-am aliniat la un semafor şi nu s-a lenevit să-şi mai confirme o dată recunoştinta printr-un zîmbet. Iar cînd de dimineaţă îţi zîmbesc 5 bărbaţi frumoşi cu ochelari de soare şi vreo două madame elegante (asta deam pentru socru mic:)) vă asigur că viaţa pare mai frumoasă :)

Şi ultimul gînd. Nu m-am aşteptat deloc ca şoferii să fie atît de recunoscători. Dacă nu era socrul mic în duşuri bune în dimineaţa asta… oare cum avea sa descopăr asta ;)))))

Jocurile subconştientului

Astăzi soacra mică a avut iar o stare de déjà vu :) O senzaţie de reverie neasteptată, cu iz de mister, în care te simţi plăcut, chiar tulburător de plăcut şi comod. În clipele celea ai impresia că stai în faţa unei porţi, dar nu ai cheia ca să poţi intra. Preţ de cîteva secunde iţi rupi capul cum s-o deschizi, apoi ... totul dispare. Declanşarea reveriei poate veni de la un fleac: o mireasmă, o pată de lumină pe perete, un zgomot neobişnuit, un obiect descoperit pe neasteptate, o tonalitate a vocii... Totul se produce ca în vis, ca într-o ceaţă uşoară ce opreşte timpul în loc. Pentru 2-3 secunde, nu mai mult. Şi parcă totul e cunoscut în ceaţa ceea. Totul şi nimic.

Te trezeşti buimatic cu o sumedenie de întrebări în cap: iar aiuresc? visez? cum? de ce? Calea pînă la răspunsuri e tare lungă. Cum să apară răspunsuri conştiente pentru întrebări venite din subconştient?
Ciudate lucruri se mai întimplă cînd rămîi în izolare cu tine însuţi. Tu şi conştientul tău. Sau mai bine zis cu inconştientul.

N-am fumat niciodată, dar am uneori deprinderi de fumătoare. De multe ori cînd mă aşez la o terasă pentru o cafea sau bere, mă prind în gesturi ce aprind o ţigară. Chiar şi respiraţia se schimbă în momentele celea.

Dacă avea să mă întrebe cineva, cu 5 ani în urmă, ce fel de perdele avea bunică-mea cîndva la ferestruica din spatele cuptorului, credeţi-mă că avea să-l privesc nedumerit ca Watson pe Sherlock Holmes. Acum ştiu răspunsul. Ştiţi unde l-am cunoscut? Perdelele bunicii, vechi de cînd dealul Incolovei, dintr-un sătuc din Soroca, le-am revăzut, la o fereastră, pe luxoasa Coastă de Azur. Atunci în memoria mea s-a produs un declic, un scurtcircuit şi a apărut imaginea reconstruită în minte, pîna la ultimul fir de aţă. Am tot stat paralizată 5 minute sub efectul cela.

De atunci port mereu cu mine aparatul de fotografiat. Să pot lua cu mine imaginile, formele şi culorile care fac parte mai întîi din lumea mea interioara iar uneori ies la suprafaţă în momente constiente scurte. E aproape ca o vînătoare a subconşientului şi sună atît de ridicol !
Dar cît de ademenitoare şi surprinzătoare este lumea ceea dincolo de oglindă, dincolo de conştient.

Ţoalele şi iepurii…

O seară fierbinte de mai. Soacra şi socrul mic ies dintr-un sexshop, urcă în maşină. La primul semafor, drept în faţa lor zăresc un cuplu de origine musulmană coborînd în grabă dintr-o maşină decapotabilă.
-Vai ce nesimţit! se revoltă socrul mic, petrecînd cu privirea barbatul. Uite cît de lejer e imbrăcat, neghiobul, pe cînd nevastă-sa se sufocă în mii de ţoale. Din creştet pînă-n tălpi.
-Păi, ăăăă, khî, khe….a mîrnîit sub nas soacra mică.
Multe avea de spus, dar a preferat sa tacă. Ţinea cu grijă pe genunchi o cutie în ambalaj roşu. Se gîndea la iepuri, flori şi multe altele. La gospodărie, într-un cuvînt ;))))))))

Despre carţile călătoare

Dacă intraţi în casa mare a soacrei mici, primul lucru de care se împiedică privirea e un părete întreg clădit din cărţi. Dar să nu credeţi cumva că stă cuminţică în fiecare seara, în faţa căminului şi citeşte la flacăra lumînărilor. Nu. Că de-ar fi aşa, socrul mic s-ar fi crucit de uimire, apoi i-ar fi făcut repejor cîteva poze din faţă şi profil ca să le trimită soacrei soacrei mici, care e aproape sigură că cea din urmă nu poate măcar a citi. Febleţea pentru cărţi se trage încă de la vîrsta de 5 ani, cînd nasul său plin de pistrui mirosea nişte opere sure şi groase. "Iaca cînd oi creşte mare, se gîndea nasul cela, am să citesc toate cărţile bunelului Lenin, ca să mă simt şi eu om în toată legea". Nasul a crescut, dar, ori că nu mai vroia să devină om, ori că nu-i mai plăcea cum miroseau, că aşa şi nu le-a mai citit.

Obiceiul însă a rămas veşnic viu: adună cărţi, le aranjează şi le miroase regulat, cu un gînd optimist care începe cam așa: "Iaca la bătrineţe… "

Şi mare i-a fost mirarea într-o zi răcoroasa de martie, cînd a descoperit că cărțile nu numai se adună, dar se mai împart cu altcineva. Uneori nici nu ştii cu cine. Fenomenul acesta se numeşte "carţile călătoare". De la un timp încoace tot mai des poţi găsi cărţi călătoare în locurile publice pe o bancă în parc, în aeroport, într-o gară feroviară etc. O carte călătoare e deja tatuată cu notiţe: data şi locul unde a fost găsită, data şi locul unde a fost lăsată după ce a fost citită. A ţinut şi soacra în mînă o carte călătoare şi atît de şocată era că nu-i mai ține minte titlul, doar imaginea de pe copertă. Una din prietenele ei a găsit-o la aeroportul Charles de Gaulle, a citit-o în Grecia şi a transmis-o soacrei s-o lase la Bruxelles.
Şi soacra a lăsat-o, la aeroport, pe o bancă, în faţa porții de îmbarcare pentru…Bucharest.

P.S. Mă întreb acum dacă aş lăsa un volum de-a lui Lenin pe vreo bancă, oare ce s-ar alege din el? Pe unde ar călători?

Arta de a se certa

Lumea zice că-i mai bine sa ai un talent, dar mare, decît cîteva, dar mai mărunţele. Soacra mică însă nu e de acord. Deseori se întîmplă să-ti dai seama că ai un talent cînd e prea tîrziu sau... alţii îşi dau seama că l-ai avut....după moartea ta. Şi aşa cum soacra mică e realistă de la degetele picioarelor pîna la vîrful nasului, la ceremonia distribuirii talentelor, a schimbat un talent mare pe cîteva mărunţele. Unul din ele e felul în care se cearta. Frumos, gratios şi constructiv;)))) Despre asta vom vorbi mai la vale. Nu de alta, dar tare sper să prindă bine cuiva.

Fiţi de acord că uneori certurile sunt foarte necesare. Viaţa fără certuri se transformă într-o mlaştină liniştită, fără mişcare şi puturoasă. Cînd te cerţi, te răcoreşti şi parcă prinzi la puteri. Dar răcoreala asta pe mulţi îi costă mai mult decît ar putea plăti, dupa care ramîn cu regrete. Eu am să vă învăţ cum să nu ajungeţi pînă la ele.

Regula 1
Respectaţi persoana cu care sunteţi în conflict. Respectul, dragii mei, trebuie să fie ca o frînă pentru emoţiile care fac să exploadeze măsura. Cine va reuşi să le controleze, va fi respectat la rîndul său.

Regula 2
Ascultaţi cu atenţie argumentele celuilalt. Nu-l întrerupeţi.

Regula 3
Recunoasteţi inteligenţa oponentului. Bucuraţi-vă dacă aveţi în faţă o persoană inteligentă. Aveţi doar de cîştigat.

Regula 4
Admiteţi posibilitatea de a fi înteles altfel decăt vi se pare. Adică fiţi gata să acceptaţi că mesajul n-a trecut. Incercaţi încă o dată, cu alte cuvinte.

Regula 5
Alegeţi vocabularul în care vă contraţi. Decît trei fraze lungi încîlcite, pline de injurături şi gesturi aiurea, mai bine trei cuvinte, spuse la momentul şi cu tonul potrivit, privind oponentul drept în faţă. Nu vă lăsaţi agresat verbal, nu rataţi momentul să plecaţi la timp.

Regula 6
Fiţi inteligent, în toată puterea cuvîntului. Nu uitaţi că a fi inteligent, mai înseamnă a recunoaste la timp propriile greşeli.


Ei cum? Nu-i aşa că e greu de realizat?

Păi soacra mică a ştiut ce talent sa-şi aleagă;))))) Mic, dar preţios. Celora fără darul acesta, le doresc măcar un oponent inteligent.

P. S. Nu vă legaţi cu proştii, oooof nu vă legaţi. Mai ales cu cei virtuali!!!!!

Strănutul şi nebunii

Cînd soacra mică strănută, înseamnă că e excitată, adică se gîndeşte la porcării plăcute:) Dacă socrul mic e prin apropiere, îi urează în grabă şi din tot sufletul un orgasm demenţial, dar nu uită sa-şi propună candidatura pentru coordonarea procesului :)
De cînd a zăbovit soarele în capitala ploioasă a Europei, soacra a început sa strănute des şi în cele mai neaşteptate locuri. După un strănut proaspăt lîngă porţile cimitirului, socrul mic a privit-o cu interes şi în loc de urarea de serviciu i-a spus:
-Perverse gînduri îţi trec prin cap, femeie.
-Te asigur că nu. Nu şi de data asta. Pe semne că e o reactie alergică la polen.
-Straniu-straniu, a spus socrul gînditor, parcă am întîlnit multe primăveri împreună, dar nu-mi aduc aminte de aşa ceva. Tu - "copil al Cernobîlului", ai trecut prin atîtea mizerii de poluare şi n-ai avut nimic. Acum că trăiesti de cîţiva ani într-un mediu mult mai curat, ai hotărît să recuperezi;)))
-Pe semne... a raspuns soacra cochet ;)

Cît despre efectele Cernobîlului, îmi aduc aminte acum de o întimplare dezgustătoare. Aveam un coleg francez care insista un timp sa merg cu el la piscină. Am refuzat de mai multe ori. Refuzul meu venea de la situaţia mea financiară sarăcacioasă de student, el însa, cum am descoperit eu mai tîrziu, era ferm convins că îmi era ruşine să dezgolesc o parte din corp. După cercetări de cîteva luni, a ajuns la concluzia că, mai mult ca probabil, ruşinea mea se trăgea de la picioare, adică, după calculele lui, trebuia sa am cîte 6 degete la picioare. Şi mare i-a fost surprinderea, cînd plimbîndu-ne odată pe plajă, la un moment dat, m-am oprit să mă descalţ. Cînd l-am vazut aruncîndu-se la picioarele mele, numărîndu-mi cu sîrguinţă degetele, credeam că glumea. Greşeam. Nu glumea deloc.