Despre carţile călătoare

Dacă intraţi în casa mare a soacrei mici, primul lucru de care se împiedică privirea e un părete întreg clădit din cărţi. Dar să nu credeţi cumva că stă cuminţică în fiecare seara, în faţa căminului şi citeşte la flacăra lumînărilor. Nu. Că de-ar fi aşa, socrul mic s-ar fi crucit de uimire, apoi i-ar fi făcut repejor cîteva poze din faţă şi profil ca să le trimită soacrei soacrei mici, care e aproape sigură că cea din urmă nu poate măcar a citi. Febleţea pentru cărţi se trage încă de la vîrsta de 5 ani, cînd nasul său plin de pistrui mirosea nişte opere sure şi groase. "Iaca cînd oi creşte mare, se gîndea nasul cela, am să citesc toate cărţile bunelului Lenin, ca să mă simt şi eu om în toată legea". Nasul a crescut, dar, ori că nu mai vroia să devină om, ori că nu-i mai plăcea cum miroseau, că aşa şi nu le-a mai citit.

Obiceiul însă a rămas veşnic viu: adună cărţi, le aranjează şi le miroase regulat, cu un gînd optimist care începe cam așa: "Iaca la bătrineţe… "

Şi mare i-a fost mirarea într-o zi răcoroasa de martie, cînd a descoperit că cărțile nu numai se adună, dar se mai împart cu altcineva. Uneori nici nu ştii cu cine. Fenomenul acesta se numeşte "carţile călătoare". De la un timp încoace tot mai des poţi găsi cărţi călătoare în locurile publice pe o bancă în parc, în aeroport, într-o gară feroviară etc. O carte călătoare e deja tatuată cu notiţe: data şi locul unde a fost găsită, data şi locul unde a fost lăsată după ce a fost citită. A ţinut şi soacra în mînă o carte călătoare şi atît de şocată era că nu-i mai ține minte titlul, doar imaginea de pe copertă. Una din prietenele ei a găsit-o la aeroportul Charles de Gaulle, a citit-o în Grecia şi a transmis-o soacrei s-o lase la Bruxelles.
Şi soacra a lăsat-o, la aeroport, pe o bancă, în faţa porții de îmbarcare pentru…Bucharest.

P.S. Mă întreb acum dacă aş lăsa un volum de-a lui Lenin pe vreo bancă, oare ce s-ar alege din el? Pe unde ar călători?